Dialog duhovnicesc si de suflet ziditor cu Ieromonah Savatie Bastovoi

„Cand nevoia celuilalt este nevoia mea,
cand bucuria celuilalt este bucuria mea,
cand celalalt este eu si toti intru toate Hristos.
Asta socotesc eu ca inseamna sa fim una”.
Ieromonah Savatie Bastovoi

– V-a adus calugaria vreo satisfactie deosebita?
– Calugaria iti descopera viata dintr-un unghi la care un om obisnuit nu are acces. Am vazut si am trait lucruri pe care sunt convins ca nu le-as fi cunoscut niciodata daca ramaneam „in lume”. Cu toate acestea, calugaria nu este un culcus si nici macar un turn in care te stabilesti. Este o continua stradanie de a escalada un munte. Si daca Sisif, in chinul sau de a urca muntele, cadea de fiecare data sub greutatea pietrei pe care era condamnat sa o care, eu cad neincetat sub propria greutate. Aceasta insa ma face constient de greutatea pe care o port. Credinta ca intr-o zi voi invinge si voi ajunge acolo, sus, ma insufleteste. Ma bucur ca nu am ramas un simplu bolovan la poalele muntelui. Chiar daca sunt un bolovan, vreau sa fiu un bolovan care se rostogoleste.

– Este greu sa fii calugar?
– Foarte greu, dar merita.

– Nu ati crezut dintotdeauna in Dumnezeu: ati crescut in casa unui propagandist al ateismului stiintific. Pe cand erati copil, la ce argumente apela tatal dvs. pentru a va convinge ca Dumnezeu nu exista?
– Facea uz de niste argumente tipice. Mai intai: Dumnezeu nu poate sta pe nori, deoarece norii nu sunt decat niste vapori. Pe urma: pe proorocul Iona n-ar fi putut sa-l inghita o balena, deoarece gura acesteia nu este mai larga decat un pahar de doua sute de grame. Pe urma, faptul ca in corabia lui Noe n-ar fi putut sa incapa toate vietatile din lume. Cam atat, in mare. Dar cred ca, inainte de toate, m-a convins autoritatea tatalui, ca pe orice copil. El credea ca Dumnezeu nu exista si aceasta credinta a lui se baza pe astfel de argumente.

– Acum, ca ati ajuns calugar si preot (ieromonah), ati gasit raspunsul la aceste intrebari?
– Nu. Eu nu am ajuns la Dumnezeu prin rationamente. Am cunoscut un Dumnezeu viu si plin de iubire care poate sa intre in viata ta si sa te invaluie asa cum te invaluie mireasma unui parfum.

– Ati putea sa ma convingeti ca Dumnezeu exista?
– Nu.

– Dar ati vrea?
– Vreau si nu vreau. Vreau pentru ca asta il face pe om fericit si nu vreau pentru ca nu-mi place sa-L discut pe Dumnezeu in sensul ca exista sau nu exista. El e prea mare si, mai ales, prea plin de iubire ca sa fie nevoie sa-L discut in fata unui pamantean. Lui Dumnezeu nu-i place cand i se pun conditii, nu-i plac pariurile, dar ii plac invingatorii. Daca cineva este un invingator, un invingator al propriei micimi, al propriului egoism si orgoliu, Dumnezeu i se descopera negresit.

– Si totusi, cum ati ajuns la credinta?
– Nu vreau sa vorbesc despre asta. Este ca si cum m-ati intreba cum mi-am sarutat prima dragoste.

– Apropo de dragoste. Cum ati putut sa renuntati la toate cele lumesti?
– Fiecare din noi, mai devreme sau mai tarziu, este pus in situatia de a renunta la ceva. Batranetea, boala si, in cele din urma, moartea ne desparte de aceasta lume cu tot ce are ea frumos sau urat in ea. De vreme ce L-am descoperit pe Dumnezeu si am crezut in tot ce zice El, am simtit ca indemnul „ia-ti crucea si urmeaza-Ma” se refera si la mine. Am vrut sa-L urmez pe Iisus Hristos nu atunci cand ma vor intoarce in pat cu cearsaful, nu atunci cand nu voi mai trebui nimanui, ci acum. Fericitul Augustin zicea: „Nu vreau sa-i dau lui Dumnezeu ceea de ce eu insumi nu mai am nevoie”, adica batranetea si boala. Nici in jocul de carti nu intri fara sa platesti si cu cat miza e mai mare, cu atat taxa de intrare e mai mare. Cand eram copil, jucam si eu carti la club si prin beciuri ca Pavel Stratan si chiar daca pierdeam mai de fiecare data, jocul in sine ma captiva si astfel uitam de pierderi. In relatia cu Dumnezeu exista o inflacarare care te face sa treci peste multe din cele pe care mai inainte le considerai o mare pierdere.

– Ati facut scoala de pictura pentru copii pe timpul sovieticilor si Liceul de Arta la Iasi. Dupa ce v-ati calugarit, ati predat iconografia la Seminarul Teologic din Chisinau. Ce parere aveti despre scandalul iscat impotriva icoanelor in Romania, in anii trecuti?
– Lupta impotriva icoanelor nu este noua, desi a inceput o data cu institutionalizarea crestinismului. In Imperiul Bizantin s-au purtat cele mai crunte lupte impotriva icoanelor. Scopul era mai mult unul politic decat dogmatic, desigur, desi imparati ca Leon Isaurul au incercat sa dea acestei campanii iconoclaste un temei doctrinar. Argumentele iconoclastilor bizantini au fost preluate mai tarziu de catre protestanti. In Imperiul Bizantin, ca si in zilele noastre, convietuiau crestini, musulmani si iudei. Spun musulmani si iudei, deoarece doar aceste doua religii neaga reprezentarea lui Dumnezeu. Iconoclasmul bizantin a venit si dintr-o nevoie politica de a-i impaca pe toti. Iudeii si musulmanii au dreptate in acest sens, deoarece icoana este posibila doar dupa intruparea lui Dumnezeu, intrupare in care ei nu cred. In Vechiul Testament nu putea fi vorba de o neprezentare a lui Dumnezeu. Dar din moment ce Dumnezeu S-a intrupat in Iisus Hristos, El poate fi pictat in firea Sa omeneasca, dumnezeirea ramanand nevazuta si cu neputinta de reprezentat. Oamenii care resping icoana resping, de fapt, prezenta lui Dumnezeu in lume. Lepadarea de icoane aduce cu sine o mare saracie spirituala. Priviti experienta protestantismului care in cinci secole nu a mai contribuit cu nimic la imbogatirea istoriei artelor.

– Sunteti autorul unui roman despre copilaria sovietica, roman ce va aparea in vara aceasta la Editura „Polirom” din Romania – „Iepurii nu mor”. Ce sugereaza acest titlu?
– Este un roman scris in anii studentiei mele la Timisoara care a si fost publicat la Brasov, dar care a avut o circulatie restransa. Este imperiul vazut cu ochii unui copil. De-a lungul cartii, ca o tesatura de paianjen, revine o discutie absurda dintre Lenin si Felix Edmundovici in care rasuna franturi de lozinci, care in mintea copilului se transforma in fantasme de eroism sau de teama. La un moment dat, faptul ca iepurii nu mor devine la fel de evident ca si dainuirea Uniunii Sovietice. Exista oameni care inca mai cred ca iepurii nu mor.

– Va ganditi des la moarte?
– Da.

– De ce? Va este frica?
– Si da, si nu, dar asta ma face sa fiu om. Omul este singurul „animal” care se gandeste la moarte, care isi asteapta sfarsitul. Constiinta mortii ne face viata mai vie, ne aduce aminte ca nu am fost lasati zadarnic pe acest pamant. Trebuie sa ne grabim sa umplem viata noastra de rost, un rost pentru care ar merita sa traiesti si sa mori.

– Cum este bine sa ne pregatim pentru spovedanie, sau pur si simplu atunci cand simtim, asa cum spuneati, atunci cand ne mustra constiinta sa mergem la parintele duhovnic. Sau mai trebuie sa facem si altceva mai mult decat atat?
– Eu socotesc ca este bine sa te duci sa spovedesti ceea pentru ce te mustra cugetul. Asa am trait-o si asa am vazut ca rodeste bine. Pentru ca eu facandu-mi spovedania ca frate (de manastire) intru inceput, avand si experienta scrierii de mai inainte, m-am trezit odata dupa ce mi-am tocmit spovedania: „Mai, parintele o sa-mi rupa spovedania asta, n-ar fi bine s-o copiez, s-o am si eu, s-o trag la xerox, ca asa o spovedanie extraordinara cum am facut-o eu poate folosi si la altii sa-i invete cum sa se spovedeasca”. Foarte usor, si de fiecare data cand imi faceam spovedania de acasa, cadeam in ispita, caci glasul cel strain imi spunea: „Vai ce frumos te pocaiesti, vai cum ai putut s-o vezi si pe asta, si pe asta ai vazut-o, si pe cealalta, vai, dar acum nu te mandri si spune: parinte m-am mandrit in timp ce-mi faceam spovedania si chiar si acuma cand spun cad in slava desarta”. Sa fim atenti la gandurile care ne sufla ca in asa fel ne imprastiem incat ajungem la nimic, batjocoriti. De asta Iisus Hristos ne spune: „Una singura trebuieste”. Vezi ceea ce te mustra pentru inceput si nu asculta de glasul care usor te arunca-n mustrarea cugetului pentru tot fleacul; ca ti-ai suflat nasul si nu departe era nu stiu ce, ca ai simtit ca ai fost asa, sau altcumva. Vezi ce este si toate pacatele si gresealele, pentru ca noi gresim ca oameni si sa nu uitam ca in tot ceasul gresim, dar spune inaintea Domnului in tot ceasul si socotesc ca Domnul dezleaga. Si tocmai cele pentru care cugetul nu te mai mustra, desi le-ai facut, cunoaste ca Domnul ti le-a iertat, tocmai pentru ca nu te mai mustra, daca tu esti un om imbisericit, mergi intotdeauna, pazesti legatura cu duhovnicul, te impartasesti, daca te trezesti ca pentru unele nu te mai mustra cugetul, este pentru ca te-ai rugat, ai cerut la Dumnezeu iertare, seara in rugaciune (acolo sunt spovedanii). In toate rugaciunile noastre, in majoritatea sunt spovedanii, asa ca sa nu te miri ca nu mai simti cutare sau cutare, sau cutare. Domnul stie sa te ierte, dar cele ce te mustra spune-le si mergi la duhovnicul tau.

Asa faceau si parintii nostri. Nu ne putem inchipui in ceata Sfantului Pahomie cel Mare, care avea peste 7 000 de calugari ca veneau toti cu spovedanii de-astea de doua ceasuri. Inchipuiti-va ce este ca pana astazi n-ar fi avut voie sa moara toti calugarii aceia, pentru ca n-ar fi terminat toti de spovedit de atunci pana acum, ca astea durau sute de ani, dac-ar fi asa. Inseamna ca ei isi spuneau gandurile lor: asta am gresit parinte, asta am gandit, un gand, doua, nu multe, dar mai des, mai bine. Decat sa faci o spovedanie la cinci luni in care sa-i povestesti istorii si biografii, autobiografii, mai bine du-te la parintele tau si spune-i: parinte asta mi-o fost si asta, si ii usurezi si lui munca si tie obsesia ca uiti pacatele. Nu uiti. Daca te spovedesti o data pe an mai uiti. Dar eu zic ca nu gresesti daca te duci cand te mustra cugetul si spui: „Parinte asta am facut”. Cand merge parintele pe alee, sau pe unde-l vezi. Poate nu-l gasesti ca este totdeauna ocupat, dar tu cand l-ai gasit spune-i: am facut asa si asa. Domnul sa blagosloveasca. Si cand vii atunci la spovedanie nu mai esti mustrat ca l-ai uitat. Tu ai spus-o parintelui si in dezlegarea pe care o primesti, acolo sub epitrahil, se numara si toate celelalte pe care le-ai spus pe drum sau in oricare alt loc. Asa ca socotesc ca bine face cel care-si cerceteaza duhovnicul cand intra in masina si cand vede ca iese din biserica si ii spune un cuget daca-l mustra, bine va face decat sa le poarte cu sine.

– Preacuvioase Parinte Savatie, credinta noastra este o credinta a bucuriei si cu toate astea vedem ca marea majoritate a crestinilor nostri sunt asa mai posaci, mai posomorati, tristi as putea spune. Cum poate un crestin, sau ce trebuie sa faca ca sa redescopere bucuria credintei in Hristos, bucuria vietii in Hristos?
– Trebuie sa-l cunoasca pe Hristos si sa nu mai traiasca in inchipuirile mintii sale, ca si aseara cand a afirmat cineva ca „in Ortodoxie eu deznadajduiesc, ma duc la alte confesiuni”…. Asta pentru ca n-ai cunoscut ce este Ortodoxia. Nici nu stii in care Biserica mergi si de ce mergi acolo, pentru trandavirea si trairea, intepenirea in mintea noastra, in formele noastre, ne apropiem de biserica prada de aceste forme.

Sa-l cunoastem pe Iisus Hristos Cel care a sfaramat legea pentru a ne da noua vremea harului si a dragostei si daca si asa te impovareaza si obosesti si nu-ti este de nici un folos, incearca si fa ceea ce vrei tu sa faci. Cum vrei sa te rogi? Vreau asa ca uneori parinte citesc mai bine din psalmi. Dar citeste mai bine din psalmi. Fa ceea ce-ti este in duh. Azi asa, maine asa si vei avea bucurie, vei avea bucurie. Cunoaste pe Iisus Hristos, apropie-te de El! Te obosesc formele, dar roaga-te si mergi, mergi cum stii. Sa nu cazi! Cum ne spune Sfantul Apostol Pavel: „Ati luat un duh al slobozeniei, un duh al libertatii. Numai ca libertatea voastra sa nu fie spre pacat, spre plinirea patimilor trupesti”.

– Preacuvioase Parinte Savatie, acum, la finalul dialogului nostru, pentru care va multumesc in mod deosebit, dorindu-va sa aveti in continuare perte de mult spor si de multe impliniri duhovnicesti, as vrea sa va intreb daca cineva si-ar pune intrebarea si v-ar pune intrebarea in duh: „Ce sa fac parinte ca sa ma mantuiesc?”. Ce ati raspunde?
– Iubeste pe Dumnezeu din toata inima ta si din tot cugetul tau si pe aproapele tau ca pe tine insuti si te vei mantui!

de Stelian Gombos

Cititi si: Despre gelozie si apasarile sufletului /fragmente/

Acest articol a fost publicat în Pentru Mantuire și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

14 răspunsuri la Dialog duhovnicesc si de suflet ziditor cu Ieromonah Savatie Bastovoi

  1. ieromonah savatie zice:

    Cine a facut acest interviu?

  2. Magda zice:

    Ups!
    Nu va regasiti Pr.Savatie in acest interviu?!
    Dar m-am bagat ca musca-n lapte…intrebarea era pentru admin. este?

  3. ieromonah savatie zice:

    E bun interviul, dar nu mai stiam cine l-a facut. Am aflat ca Stelian Gombos.

  4. Magda zice:

    „Am cunoscut un Dumnezeu viu si plin de iubire care poate sa intre in viata ta si sa te invaluie asa cum te invaluie mireasma unui parfum.” – dar pana ajungi la parfum….trebuie sa TAI din tine, ce ‘tine’ de plinatatea ta lumeasca, orgolioasa; iar ‘parfumul’ nu-l poti tine mereu cu tine…simti cand il pierzi…ramane in ‘urma’ ca o adiere!

    Iubirea lui Dumnezeu este ‘subtire’, este foarte fina si totodata rezistenta – cam ca panza de paianjen din care, cercetatorii cauta sa-l imite in tesatura plasei lui pentru rezistenta nemaipomenita!
    Este subtire fiindca, daca esti grosolan n-o sesizezi in delicatetea, tandretea ei….ramanand sa te ‘intorci’ la palpabil, lumesc, grosier! Si mai este ASCUNSA pentru ca, chiar daca esti grobian, ea nu dispare definitiv din viata ta, te urmareste pan’la moarte si dincolo de ea!

  5. Magda zice:

    In privinta spovedaniei – in cazul expus de Dvs. – cred ca este vorba SI de ispita dar SI de subtirime duhovniceasca;
    -ispita disecarii in fel si chip in nuante si ‘mandrirea’ (de la urma) a chirurgiei aplicate constiincios pe sinele dezvelit;
    -iar subtirimea duhovniceasca este tocmai constientizarea ispitei unei atari spovedanii care, la prima vedere pare corecta si indicata dar la o vedere mai atenta (provocata chiar de dusmanul mantuirii prin batjocorirea din gand – ‘vai ce bine te spovedesti’) te arata cum te pierzi in amanunt dezvoltand o placere perversa de ordin intelectual si pagubos d.p.d.v. sufletesc.

  6. Ortodox zice:

    Condiţii ca rugăciunea să fie ascultată

  7. Pingback: ARTICOLE BLOGURI ORTODOXE (16.11.2011) « Saccsiv's Weblog

  8. anna zice:

    Cartile lui Savatie , Diavolu este politic corect si Audienta la un demon mut, parca ar fi scrise de Soros ( evreul ).. Cu tenta apocaliptica arunca cititorii in deznadejde si spaima . Cum de cartile lui Savatie sunt premiate de masonii Consiliului Europei ?

  9. Magda zice:

    Anna!
    Mie mi-au placut tare mult cartile Pr.Savatie Bastavoi!

    Nici pomeneala nu mi-a creeat impresia ca ar fi scrise de Soros….ala e diabolic pana-n fibra lui cea mai ascunsa…

    Pe Pr.Savatie Bastavoi l-as considera – din prisma cartilor scrise – mai degraba un vizionar ca sa nu zic inainte/vazator a unor evenimente viitoare, inevitabile…

    Despre tenta apocaliptica de care spui, despre sperietura ta dusa pana la deznadejde mi se pare un pic exagerata; stii de ce? Pentru ca apocalipsa a inceput din ’92, deci participam la ea LIVE…este condimentata si alimentata progresiv, pe masura ce inaintam spre sfarsitul de lume; – spunea Pr.Calistrat Chifan ca, exista o apocalipsa sociala, o apocalipsa personala si una universala; la cea sociala rezonam…vrem nu vrem…, la cea universala se ‘lucreaza’ din greu, iar la cea personala suntem protagonisti noi si cei din casa noastra care, daca nu suntem in acelasi duh (lumesc, de regula) creeam o alta apocalipsa; pe masura ce evenimentele curg….graul incepe sa se revolte pe neghina si vice-versa; este un raport de forte in care ciocnirea devine inevitabila pana la ‘separarea puterilor in stat’;

    Sincer, si eu m-am MIRAT la vremea citirii cartilor vazand pe una din coperti, mentiunea premierii de catre Consiliul Europei (toti or fi masoni?!!); iar daca DA – poate vor sa arata ca sunt umani iar noi – prin banuiala – descreierati!

    Prin coment-ul tau sugerezi ca ar fi vorba despre o forma de ‘spionaj si/sau santaj intelectual’ in care Pr.Savatie Bastavoi fie este de-al lor (mir-am-as!) sau face JOC DUBLU – adica: in functie de circumstante sunt…ba cu Dumnezeu, ba cu Mamona ORI la modul dulceag si agravat: m-am facut frate cu dracu’ – la suprafata ca sa va arat ce va asteapta!

    Poate ar fi bine sa ne lamureasca chiar Parintele Savatie! :)
    Noi ne-am dat cu presupusul….
    Eu prefer sa fiu optimista – in ceea ce-l priveste – si sa nu ma smintesc!

  10. viorica zice:

    anna
    raspunsul este simplu: ar fi prea complicat sa fie combatute !
    dar daca duceti pina la capat lectura, iesiti sigur din deznadejde, iar masonii vor fi obligati sa retraga Parintelui Savatie „premiile” despre care ziceti… :)

  11. admin zice:

    @anna
    mie mi se pare ca in cartile ierom. Savatie cam sunt desconspirati cei asemeni lui Soros.. tot in cartile parintelui gasesti si personaje care au facut fata acelor vremuri apocaliptice si care au murit cu nadejde in mantuire.

  12. Neagu zice:

    @Magda
    De acord cu tine. Dar ne-ar putea lamuri in aceasta privinta nu numai parintele Savatie ci chiar un duhovnic mare de la noi sau adminii de aici carora le multumim pentru tot acest efort din care sa speram ca noi , marea masa a crestinilor vom iesi mai castigati duhovniceste.

  13. Pingback: LUI DUMNEZEU ÎI PLAC ÎNVINGĂTORII. De vorbă cu părintele Savatie Baştovoi | Viata fantastica

Spuneţi-vă părerea, respectând conţinutul articolului! (Mesajele ce nu corespund vor fi şterse!)

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s