Dezvaluiri cutremuratoare ale supravietuitorilor de la Aiud: Parintele Justin Parvu, Parintele Adrian Fageteanu, Virgil Maxim, Valeriu Gafencu si ale unui fost gardian de la Aiud

Suprimarea biologica a adversarilor politici a fost un principiu pe care sangerosul dictator comunist, Stalin, l-a aplicat cu un feroce fanatism. “Mortii nu se pot apara si nici nu pot acuza”, spunea el cu ingamfare in repetate randuri. In lupta lor pentru izbanda unui ideal, comunistii au suprimat lesne si fara prea multe procese de constiinta, chiar si pe tovarasii lor din ilegalitate, deveniti prin cine stie ce imprejurari, incomozi noii oranduiri. Ceea ce a adus un plus de originalitate experienta inchisorilor din Romania a fost trecerea pe alte coordonate a crimei, dincolo de limitele ei biologice. Folosita cu sange rece si cinism, dar mai ales cu un sadism infiorator, in puscariile anilor ‘50, crima nu mai tintea trupul, ci sufletul.

Ideologii comunismului au considerat ca uciderea valorilor umane este mult mai utila. Reducerea individului la o treapta de animalizare totala, o dezumanizare definitiva, il transforma pe om intr-o pasta docila, maleabila, supusa tuturor capriciilor manipulatorului. Cand intre o bucata de fier inrosit supus modelarii si un om supus experimentului psihologic nu exista nicio diferenta, atat fierului cat si omului, li se pot aplica aceleasi metode de lucru pentru atingerea scopului urmarit. In virtutea unui asemenea rationament, despuiat de orice sentiment uman, asa s-a ajuns ca experimentul de la Pitesti sa devina un razboi al Infernului impotriva lui Dumnezeu, o lupta a diavolilor impotriva ingerilor, “o liturghie intoarsa pentru a inversa ordinea verticala a cerului, pentru a inlocui in sufletul victimelor ierarhia cereasca prin ierarhia diabolica”, asa cum spunea parintele Gheorghe Calciu, trecut si el prin ”Fenomenul Pitesti”. Un singur lucru n-aveau de unde sa stie comunistii atei: Omul apropiat de Dumnezeu are in el anumite forte interioare pe care nu i le poate distruge nimeni, nici macar el insusi, fiindca el, omul, nu-si apartine lui, si aceste forte din el marturisesc pe Cel Care l-a creat. Tinand seama de acest adevar, in inchisorile comuniste, dar mai cu seama in cea din Aiud, pentru cei inchisi acolo, tortura n-a reprezentat decat o usa prin care Hristos le-a facut intrarea in cer. De fapt chiar parintele Arsenie Papacioc a spus atat de frumos: ”Comunismul a umplut cerul de sfinti”. Pe acesti oameni, in majoritatea lor tineri, temnita i-a inteleptit, i-a transformat brusc in niste adevarati asceti cu trairi interioare profunde. Majoritatea marturiilor ne prezinta temnita ca pe o adevarata manastire, ca pe un loc in care au inteles mai bine ce este pacatul si ce inseamna adevarata pocainta. Asa au inceput urcusul duhovnicesc, printr-un examen sever al constiintei si printr-o perioada de constientizare a starii de pacatosenie.

Iata cum se confesa parintele Justin Parvu, staretul Manastirii Petru Voda: ”Primii doi ani din Aiud au fost pentru mine cea mai linistita perioada din viata mea. A fost singurul loc in care am avut timp de o pravila, de un canon de rugaciune mai intens, ca, altfel, tot restul vietii a fost o continua hartuiala. Dar eu m-am lasat mereu in voia lui Dumnezeu si nu mi-a placut niciodata sa fug de greu. Tot ce am primit in viata mea am luat-o ca din mana lui Dumnezeu. In Aiud am stat singur in celula vreo sase luni. Si a fost cea mai frumoasa perioada din viata. M-am intretinut acolo cu scrierile insemnate pe pereti. Erau o multime, din toate domeniile. Tot ce voiai: vocabular pentru engleza, franceza, germana, italiana, teologie, agricultura si din orice domeniu puteai gasi acolo insemnari folositoare. Aici am descoperit cu adevarat taina vietii duhovnicesti. Aici am invatat intr-adevar sa si mananc. In camaruta asta au venit momente de liniste si pace, de post si rugaciune. Aici am invatat sa ma rog si frumusetea acelei rugaciuni n-am mai trait-o niciodata in libertate. Cei pe care i-a invrednicit Dumnezeu sa moara mucenici acolo, ajunsesera cu adevarat la un stadiu sporit al rugaciunii. si poate tocmai de aceea Hristos i-a luat degraba la El…”.

“In inchisoare am fost cel mai aproape de Dumnezeu”

Unii au acceptat de la inceput temnita nu numai ca pe o universitate a daruirii si a jertfei, cat si ca prilej de studiu si meditatie. Astfel, parintele Adrian Fageteanu, unul din lotul “Rugului Aprins”, marturisea, asemenea Sfantului Apostol Pavel: “N-o sa ma crezi, frate, dar in inchisoare am fost cel mai aproape de Dumnezeu. Acolo, pretuiai tot darul lui Dumnezeu. Pretuiai aerul pe care, intr-o celula suprapopulata, il cautai cateva secunde, cu randul, stand cu nasul sub crapatura usii. Pretuiai painea, doua felii, prin care intrezareai lumina soarelui, alaturi de mierea unei vorbe bune. In inchisoare aveai nevoie de hrana, dar, mai presus de toate, de cuvantul lui Dumnezeu. Prin El ne-am aratat puterea. Imi amintesc ca la Aiud imi facusem un calendar pe degete dupa metoda Gauss. Am calculat data Pastelui si mi-am dat seama ca era exact in acea noapte. Fara sa ma mai gandesc la urmari, am inceput sa strig: Hristos a Inviat! Imediat, din toate celulele a inceput sa razbata spre cer cantarea cea minunata ”Hristos a inviat din morti, cu moartea pre moarte calcand si celor din morminte viata daruindu-le!”. Rasuna Aiudul de chemarea sperantei, de strigatul nostru de bucurie, spre disperarea gardienilor, care credeau ca am inceput o revolta. Alergau nebuneste prin curte si trageau focuri de avertisment, dadeau telefoane si cereau intariri. Erau speriati de glasurile noastre reunite, de forta spirituala a credintei, pe care nicio fereastra zabrelita nu o poate opri. Sunt multe lucruri pe care nimeni altcineva nu le poate intelege. Taria pe care ti-o da Dumnezeu ar fi una dintre ele. In inchisoare incetezi sa existi, doar Hristos te tine in viata”.

Un alt marturisitor de seama, Virgil Maxim, ne descrie in cartea sa, ”Imn pentru crucea purtata”, modul in care a interpretat torturile la care a fost supus si cum a reusit sa le biruie: ”In aceasta perioada ma rugam in mine la Dumnezeu sa pot rezista sau sa mor necompromis. Era ca o nebunie placerea de a fi torturat. Asa rezistam la cele mai indelungate si mai feroce schingiuiri. Faptul ii uimea uneori pe tortionari, alteori ii indigna, intaratandu-i in rautate. Chinurile trupesti nu-mi distrugeau rezistenta morala. Rugaciunea inimii era puterea salvatoare in toate aceste suplicii”. Autorul ne prezinta o scena zguduitoare petrecuta in Aiud. Afland despre existenta a doi detinuti izolati intr-o celula, ia hotararea de a-i tunde si barbieri. Ajuns la fata locului, Maxim constata ca situatia lor era dramatica. Unul dintre ei, Vasile Socaciu, fusese luptator in Muntii Retezatului. Cazand in capcana intinsa de Securitate, a fost realmente ciuruit de gloante. Cu toate ca un glonte l-a nimerit drept in cap, partizanul n-a murit, dar a ramas paralizat de ambele maini si picioare. Avea si o paralizie faciala, nemaiputand articula niciun cuvant. Cu toate acestea, chiar in starea aceea, a fost condamnat la 20 de ani de temnita. Celalalt detinut era un fost taietor de animale, ce fusese prins furand o bucata de carne pentru copiii lui. Impotrivindu-se jandarmilor, omul a fost batut pana la mutilare. Fusese distrus fizic, dar sufletul ii ramasese intreg, astfel ca el il ajuta pe Socaciu sa manance. Amandoi erau pusi in lanturi si cu catuse la maini. Va dati seama in ce grad de suferinta erau acesti nefericiti, daca l-au impresionat pe Maxim, el insusi torturat de nenumarate ori cu bestialitate: ”Plangeam impreuna cu el si mi se parea ca ating cu maini spurcate moastele vii ale acestui sfant. Dumnezeu il punea inaintea mea ca sa-mi umbreasca orice mugur de ingamfare care mi-ar fi putut miji vreodata in minte. Dupa ce i-am barbierit pe amandoi, i-am sarutat, le-am sarutat mainile, lanturile si catusele, apoi am iesit plangand, inchinandu-ma”.

Au trecut mai bine de trei ani de la aceasta cutremuratoare intamplare, pana cand Virgil Maxim a aflat ce s-a intamplat cu partizanul Nistor. ”Incet, incet, a inceput sa se miste si sa i se dezlege limba, spune autorul. Cu patru luni inainte de eliberare, a simtit intr-o dimineata pe osul capului, sub piele, deasupra cefei, spre urechea dreapta, un corp dur ca un sambure. Era glontul ce-i patrunsese in cap. Acesta nu-i afectase creierul, ci doar presase asupra centrilor nervosi. In timp, organismul l-a eliminat, ca pe orice corp strain. La spital i s-a facut o incizie si Dumnezeu a mai facut o minune, scotandu-l din temnita intreg si trupeste si sufleteste”.

Pentru marea majoritate a detinutilor din Aiud, celula puscariei era chilie de manastire. Astfel, inchisoarea era considerata un dar divin, iar executarea pedepsei, un stagiu necesar pentru renasterea sufleteasca si, in acelasi timp, o inalta scoala pentru a deveni un desavarsit crestin. Detinutii au inteles ca temnita este un loc de purificare si de intalnire cu Hristos, iar taina suferintei nu putea fi patrunsa decat privind Crucea. De-abia atunci au priceput ca suferinta le aduce maretie morala si ii face mult mai profunzi, mult mai puternici.

Acest secol a dat noian de sfinti si de martiri

Dragi cititori, am incercat sa descriu, dupa puterile mele, atmosfera duhovniceasca ce domnea in inchisoarea din Aiud in perioada de dupa anul 1950. Martirii din temnitele comuniste reprezinta patrimoniul moral al societatii, dar acest lucru nu prea intereseaza pe nimeni. De ce? Ne explica tocmai Valeriu Gafencu: “Acest secol a dat noian de sfinti si de martiri, numai ca nu-i cunoastem. Hristos este prezent in lumea de azi prin sfinti, martiri, marturisitori si eroi. Dar lumea de azi nu e solidara cu sfintii ei, caci nu le poate urma exemplul. Daca sfintii de acum ar fi fost la inceputurile crestinismului, toata suflarea crestina ar fi trait cu ei, prin ei, catre ei. Noi nu suntem crestini si de aceea nu ne cunoastem sfintii”.

Comentariile cred ca sunt de prisos. Poate ca n-as fi scris niciodata despre martirii din Aiud daca reputatul arheolog clujean, Gheorghe Petrov, nu mi-ar fi aprins si intretinut flacara dorintei. Domnia sa mi-a povestit, in drum spre Targu Ocna, cum un gardian de la Aiud, care a lucrat in vremea anilor ‘50, i-a aratat locul in care au fost ingropati detinutii politici la Rapa Robilor. Din clipa aceea, misteriosul gardian a devenit pentru mine o prioritate. Voiam neaparat sa-l cunosc. Parca ceva imi spunea ca trebuie sa fie un om deosebit. Imediat dupa ce am sosit de la Targu Ocna, unde am participat la prima actiune de cautare si identificare a locului in care a fost ingropat ”Sfantul inchisorilor”, Valeriu Gafencu, l-am rugat pe domnul Petrov sa-mi imprumute si mie ”cheia succesului”. In aparenta povestea este de o uimitoare simplitate. Domnul director al Muzeului de Istorie din Aiud, Paul Scrobota, are o colega care este fiica gardianului. Doamna Maria, pentru ca asa o cheama, trebuia sa-si intrebe tatal daca doreste sa stea de vorba cu un fost gardian din Baia Mare. Mi s-a parut o vesnicie pana cand am primit “unda verde” pentru mult asteptata intalnire care a avut loc chiar la Muzeu. In fata mea aveam un om inalt, robust, cu fata senina si ochi vioi, sclipitori, plini de bunatate si intelegere. Arata mult mai tanar decat cele 76 de primaveri adunate in calendarul vietii. Dupa ce m-a masurat cu privirea, m-a intrebat zambind: “Stii ce scrie pe mormantul lui Nicuta Tanase?”. “Nu”, ii raspund timid, cu gandul la celebrul umorist. Scrie asa: “Am facut-o si pe asta!”, imi explica razand cu pofta domnul Ieronim Giurgiu. Apoi continua cu acelasi aplomb: “Domnule, imediat dupa Revolutie, ma intalnesc in fata unui magazin cu un fost ofiter de la armata, pe care il salut cu respect: “Sa traiti, domnule colonel!”. Poate ai vrut sa spui “Cristos a Inviat!”, imi raspunde el cu ironie. Il masor cu privirea, asa cum obisnuiesc, in timp ce ma gandeam ca era chiar a doua zi de Pasti, intr-adevar, dar nu ma pot abtine sa nu-i spun pe un ton aspru, taios: ”Ia asculta, tovarase colonel. Ai uitat cum ii invatai pe soldatii de la “Diribau” ca nu exista Dumnezeu? Cu mine ti-ai gasit sa faci pe crestinul? Ia du-te si vezi-ti de treaba!”. De atunci, cand ma vede, colonelul trece pe cealalta parte a strazii. Dupa razboi, multi viteji se arata…”. Gardianul m-a cucerit pe loc. Cu fiecare fraza, cuvantul lui prindea aripi, se inalta, ma impresiona, trezind in mine un respect nemarginit. Ma felicitam in gand pentru insistenta de a-l cunoaste. Era cu totul altfel fata de ceilalti gardieni pe care i-am intalnit. Mult mai inteligent, mai lucid, dar mai ales mai vertical. A fost varat si el, ca multi altii, in 1957, in camasa de forta a sistemului penitenciar si absorbit apoi intr-o uriasa rotativa a mortii care a inghitit de-a lungul timpului zeci de mii de oameni nevinovati. A fost si el, ca multi altii, un surub intr-o gigantica masinarie care se invartea ametitor. Ce putea face un surub intr-un mecanism atat de complex? Nimic altceva decat sa execute rolul care i-a fost harazit. Daca iesea din saiba din care a fost fixat, pierea numaidecat, digerat in pantecul diabolicului mecanism.

A depus juramant ca timp de cinci ani nu va divulga nimic despre intamplarile de la Aiud

Daca marea majoritate a fostilor gardieni, ramasi in viata, au pactizat de mult cu lasitatea, lepadandu-se de curaj ca de ceva netrebnic, iata ca domnul Ieronim Giurgiu, prin marturisirile domniei sale, inregistrate pe reportofon mai bine de doua ore si jumatate, a invins tirania fricii. “Cand am iesit la pensie, in 1987, imi explica el pe un ton calm, linistit, am depus un juramant prin care ma angajam ca timp de cinci ani nu voi divulga nimic din ceea ce stiu despre cele intamplate in Aiud. De atunci au trecut o gramada de ani, asa ca nu-mi fac nicio problema. Domnule, eu am muls vaca rosie a comunismului timp de treizeci de ani si nu mi-e rusine de acest lucru”. Dupa o usoara “incalzire”, in care domnul Ieronim mi-a povestit cu mult har trei dintre cele mai spectaculoase evadari de la Penitenciarul Aiud, inclusiv cea a unui detinut pe care l-am cunoscut si eu, care a evadat, sarind cu o prajina improvizata peste gardul de sarma, plutind in aer saisprezece metri, am trecut la lucruri serioase. “Reeducarea a inceput-o Craciun, cu oamenii sai de incredere, povesteste pe acelasi ton, fostul gardian. Sa stiti ca multi dintre ei erau ofiteri, dar lucrau pe sectiile de detinere sub acoperire, ca subofiteri. Unul dintre ei traieste chiar aici in Aiud”. Tresar. In mine incolteste dorinta de a-l cunoaste. Citindu-mi parca gandurile, domnul Ieronim imi spune zambind: “Poate o sa vi-l prezint intr-o zi”. Tresar din nou, infiorat de placere. Apoi devin dintr-o data pesimist. “N-o sa povesteasca niciodata nimic”, ma trezesc gandind cu voce tare. “Lasa, ca-l conving eu”, ma incurajaza el. Apoi continua: “Pe detinutii care au avut anumite functii in Legiune, ii plimbau prin tara cu masina pentru a le arata marile realizari ale comunismului. :titi foarte bine ca in acea perioada a anilor 1960 s-a construit enorm, incepand cu blocuri de locuinte si terminand cu hidrocentrale. Ei bine, dupa ce reveneau in camere, detinutii povesteau ce-au vazut, devenind agenti de influenta, un fel de propagandisti de partid, deoarece multi dintre ei incercau sa-i convinga pe ceilalti sa renunte la ideile legionare, deoarece “tara se indreapta intr-o directie buna”. Dupa un inexplicabil moment de tacere, domnul Ieronim continua cu aceeasi bunavointa: “Am facut armata la transmisiuni, ca radiotelegrafist. Cunosteam alfabetul morse si nu de putine ori, comandantul Craciun, m-a trimis pe sectie sa descifrez convorbirile detinutilor. Domnule, erau mult prea destepti, deoarece vorbeau codificat. Pur si simplu nu intelegeam nimic”. L-am intrebat ce parere are despre acuzatiile care i se aduc lui Craciun. Fara sa stea prea mult pe ganduri, raspunde clar, raspicat: “A fost un comandant exigent, dar drept cu subordonatii. I-am fost secretar ani de zile, dar n-am avut niciodata vreun conflict. Ma trimitea uneori sa-i aduc de pe sectie cate un detinut, dar n-am stiut niciodata ce discuta cu el. Asa am avut ocazia sa-i cunosc pe Radu Gyr, Nichifor Crainic, Vasile Luca sau Groza Mexicanul”. Din nou se asterne intre noi linistea. De data aceasta parca era grea. Apasatoare. Cand ma pregateam sa-l intreb ceva, domnul director Paul Scrobota apare din camera alaturata cu Dictionarul ofiterilor din Directia Generala a Penitenciarelor, deschis la pagina cu poza lui Craciun. Iau cartea cu coperte intarite si incep sa citesc rar, cu voce tare: “Gheorghe Craciun a ramas cunoscut in istoria sistemului concentrationar comunist drept cel care a implementat la Aiud in perioada noiembrie 1958 – decembrie 1964, fenomenul “reeducarii tarzii”.

Tehnici de reeducare: socuri psihice, picatura chinezeasca

Potrivit Directiei Generale a Penitenciarelor, in aceasta perioada au avut loc cele mai multe decese din istoria formatiunii carcerale: 138 de detinuti. In comparatie cu reeducarea de la Pitesti, la Aiud au fost utilizate alte tehnici: metodele lente, socurile psihice, picatura chinezeasca si mutatiile de natura sa dezechilibreze psihicul detinutilor. Totusi, unele lucruri au ramas neschimbate aici: izolarea, frigul si foamea.

Iata ce declara Craciun despre reeducarea legionarilor, “Cu acestia am desfasurat, timp indelungat, saptamani, luni, cu unii chiar ani, munca individuala, aplicandu-le un regim diferentiat. Le-am pus la dispozitie material documentar, am purtat discutii cu ei, le-am acordat atentie mai mare si i-am apropiat de noi, pe masura ce i-am desprins din lumea lor”. Conform documentelor din dosarul-rechizitoriu, la finalul anilor 1950 se constituie o formatiune a Securitatii, Grupul Operativ Aiud, condusa de colonelul Craciun. Structura era formata din ofiteri acoperiti care indeplineau atributiile plutonierilor. Misiunea avea drept scop ”depistarea comandamentului legionar care se banuia ca exista in Penitenciarul Aiud, dar si racolarea de informatori din randul detinutilor inchisi pe criterii politice”. Desi s-au luat diferite masuri pe linie operativa, precum instalarea de tehnica de ascultare in celule, GOA nu a reusit sa identifice niciun centru legionar de rezistenta in unitatea carcerala”. Fara sa fie impresionat de cele citite de mine, domnul Ieronim, dupa ce ma priveste lung, incepe sa filozofeze: “Nu poti judeca ce se intampla intr-o inchisoare cu mentalitatea omului liber. Este usor sa acuzi pe cineva doar pe baza unor declaratii. Eu nu neg ca s-au intamplat astfel de lucruri, dar va asigur ca nu Craciun a aplicat acele metode barbare, ci uneltele sale. El a fost creierul, intr-adevar, dar asta nu inseamna ca este mai putin vinovat decat ceilalti. Ma mira insa un singur lucru: De ce nu apare nicaieri numele capitanului de Securitate Chirila, care a fost intr-adevar un tortionar? Vad ca nu spune nimeni nimic despre el…”. Fostul gardian tace. Se lasa invaluit de tristeti ciudate, dureroase, care parca sapau incet si statornic in sufletul lui, ca o rana nevindecata. Ma fixeaza cu privirea, clatina usor din cap, apoi spune cu voce trista, abia soptita: ”Au fost intr-adevar si gardieni care i-au snopit in bataie pe detinuti. Nu stiu cum puteau sa faca asa ceva… Eu in viata mea am taiat o singura data un iepure. Era alb. Alb ca zapada. M-a rugat mama sa-l tai. si astazi, dupa saizeci de ani, ochii lui mari si blanzi, care cerseau parca mila, ma urmaresc inca. Nu-i voi uita niciodata. Uneori simt nevoia sa cer iertare iepurelui…. Doamne, ce nemernic am putut sa fiu…”. Impreuna cu domnul director Paul ascultam inmarmuriti povestea nefericitului iepuras. Apoi, dintr-o data, vedem amandoi cum gardianul ofteaza greu, din rarunchi, ca dupa un drum lung, istovitor, nesfiindu-se sa-si striveasca o lacrima rebela, risipita undeva in arcul privirilor intunecate.

Arestata pentru o gluma

Intr-un tarziu, continua cu aceeasi tristete in glas: “Nu stiti dumneavoastra ce vremuri grele au fost pentru detinutii politici. Te bagau in puscarie pentru lucruri de nimic. De exemplu o femeie a fost intrebata intr-o zi de vecinul ei ce face, iar ea, glumind, evident, i-a raspuns razand, ca deschide portile sa vina americanii. A doua zi a fost arestata. Dragii mei, sa stiti ca nu exista unitate de masura pentru chinurile la care au fost supusi. Sa fii luat din mijlocul familiei, de multe ori sub privirile ingrozite ale copiilor, si sa stai apoi inchis intr-o celula friguroasa, este cumplit. Stiti dumneavoastra ca acesti oameni pastrau cu sfintenie prin captuseala zeghei cate o bucata de carpa care le aducea aminte de cei dragi si cand le-o confiscau la perchezitie plangeau in hohote, ca niste copii? Stiti dumneavoastra ca atunci cand erau scosi la plimbare si gaseau din intamplare cate o floare rasarita printre pietrele din curte se uitau la ea ca la o minune? Am fost martor ocular la o asemenea scena, cand unul dintre detinuti a vrut s-o rupa sa o miroase, dar un altul i-a spus cu glasul gatuit de emotie: “Te rog sa n-o rupi, ca in scurt timp se va ofili. O vei mirosi numai tu, dar lasand-o acolo, ne vom bucura de ea cu totii…”. Dupa aceste tulburatoare exemple, intre noi s-a asternut o tacere grea si adanc mustratoare. Din ochii domnului director Paul, vad cum o lacrima se prelinge incet, incet, pana pe varful buzelor, apoi ramane incremenita intr-un zambet amar. Eu sunt de-a dreptul ravasit, dar bucuros in acelasi timp ca in sfarsit am gasit un gardian care, prin curajul si onestitatea marturisirii, a deschis o portita a adevarului. Poarta cea mare, sper, o va deschide la urmatoarea intalnire.

Ioan Chertitie

Acest articol a fost publicat în Pentru neam si tara și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

6 răspunsuri la Dezvaluiri cutremuratoare ale supravietuitorilor de la Aiud: Parintele Justin Parvu, Parintele Adrian Fageteanu, Virgil Maxim, Valeriu Gafencu si ale unui fost gardian de la Aiud

  1. Ortodox zice:

    Iubirea lui Dumnezeu !

  2. Ioan C. zice:

    Multumim pentru acest articol.
    Trebuie arata cat rau au facut comunistii poporului roman. Din cauza lor suntem asa in urma, cat despre conducatorii de azi ai Romanei: ei sunt doar fii comunistilor de ieri.

  3. cameliaganea zice:

    Mă bucur că aud încă veşti nealterate, veşti bune, scrise cu sânge..

  4. Pingback: ARTICOLE BLOGURI ORTODOXE (06.10.2011) « Saccsiv's Weblog

  5. Petcu S zice:

    Dobitocia lui Ceausescu a constat in faptul ca n-a fost in stare sa-i omoare pe toti nemernicii care l-au tradat .Daca reusea ,azi eram departe , departe !! Pacat ca l-au omorat o sleahta de jegosi . Abia acum vedem ce inseamna cu adevarat sa mori de foame cu zile ,sa muncesti pt 150 de euro pe luna , …..Pt eventuali oameni „cumsecade ” , n-am fost comunist chiar daca m-am nascut atunci ,si-am prins vremurile bune ….Da da , erau vremuri cu adevarat bune sa ai 2500 de lei in timpul lui Ceausescu ………Evident ca -s nostalgic cand imi amintesc cit de bine o duceam . In plus am o licenta luata cu 9:87 ….in perioada cand se facea scoala , asta-i chiar o diferenta intre mine si altii !! Credeti-ma , nu-i cumparata ,o pot demonstra oricand !!

Spuneţi-vă părerea, respectând conţinutul articolului! (Mesajele ce nu corespund vor fi şterse!)

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s