19 mar. – Prăznuirea Mărturisitorului Virgil Maxim: Un deținut cu alură de mucenic

O mărturisire de credințăVirgil Maxim

În august 1948 a fost trasferat de la peniteciarul Aiud la penitenciarul Târgșor al doilea lot de deținuți politici, foști elevi de școli secundare la data arestării, toți vechi pușcăriași. Cu acest lot a venit și Virgil Maxim, fost elev la Școala Normală din Buzău, condamnat de instanța militară încă din 1941 la 25 de ani de muncă silnică. (…) Virgil Maxim era renumit în închisorile politice prin ținuta sa încadrată de o disciplină morală exemplară. Acest stil de viață însușit de mulți tineri aflați în pușcăriile politice, mai ales în perioadele de paroxism ale regimului de exterminare prin înfometare consta în îndeplinirea perceptelor biblice, de acceptare a sacrificiului personal în folosul celui mai nevoiaș. (…)
Între tinerii adepți ai cestui stil de viață, arestați înainte de 1945, erau și studenții Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, elevul Iulian Bălan, muncitorul Sebastian Avram și alții, care au dus în pușcării o viață comparabilă cu a sfinților. Ei puneau trăirea morală creștină înaintea perceptelor politice pentru care fuseseră arestați.
Virgil Maxim era un tânăr de 26 de ani cu o constituție fizică armonioasă și o fire blândă, cu fața permanent luminată de un surâs discret. Întrucât fusese încarcerat în aceeași celulă cu elevii din Buzău, asista vrând-nevrând la ședințele de reeducare conduse de Spirea Dumitrescu.
Într-o zi, directorul adjunct, răsfoindu-i dosarul, găsește marcată atitudinea lui mistică. Nerăbdător să-l cunoască, îl acostează la prima ședință:
– Tu ești Virgil Maxim?
– Da, eu sunt Virgil Maxim!
– Pentru ședința următoare, tu vei prezenta referatul! Își alegi o temă din cărțile distribuite!
Virgil Maxim, luat prin surprindere, nedumerit, stânjenit de autoritatea directorului adjunct, îi răspunde oarecum nehotărâtȘ
– D…a…!
– Bine. O să te ascultăm, a conchis scurt tovarășul Vasilache.
A accepta să dai lecții de ateism deținuților politici într-o închisoare comunistă în anul 1948 era o adevărată sinucidere morală. În concepția deținuților politici, aceasta era coborârea primei trepte spre dezastrul capitulării.
Pentru Virgil Maxim dilema nu era între a prezenta sau a refuza să țină prelegerea. Decizia fusese deja luată. Problema care-l preocupa din momentul în care spusese ”da” era alegerea subiectului în persprectiva impactului pe care l-ar avea atât asupra celor șapte adolescenți, până atunci convinși că cedarea era unica soluție a prizonieratului politic, cât și asupra opresorilor, ca să nu le ațâțe mânia.
După o săptămână de căutări, frământări și insomnii, a venit ziua scadenței. Subiectul era ales. Ideile expunerii erau conturate. Mai trebuia doar să aleagă cuvintele cele mai potrivite. (…)
În sală, în afara celor doi directori și a celor șapte elevi din Buzău, mai veniseră să asiste prim-gardianul Vițel, șeful secției Moș Dumitrache și grefierul Coman. Virgil Maxim, cu emoția bine stăpânită, a scos din buzunar Noul Testament, o carte prohibită în pușcărie, și a citit din Epistola Sf. Apostol Pavel către Romani, capitolul XIII: ”Nu este stăpânire decât de la Dumnezeu… Dați deci tuturor cele ce sunteți datori: celui cu darea, dare, celui cu vama, vamă, celui cu teamă, teamă, celui cu cinste, cinste. Nimănui cu nimic să nu fiți datori decât cu iubirea unul față de altul; cel ce îl iubește pe aproapele a împlinit legea”.
Sfidarea era dublă: mai întâi cutezanța de a scoate din buzunar o carte interzisă în pușcăriile comuniste, apoi îndrăzneala de a citi din Noul Testament într-o alocuțiune ce trebuia să servească educației ateiste.
Virgil Maxim a vorbit de supunere față de stăpânire, dar și de darurile iubirii creștine în opoziție cu ura ațâțată de Partid în politica luptei de clasă.
La terminarea expunerii, în liniștea sălii nu s-a auzit decât respirația lui de despovărare. Elevii păreau înmărmuriți. Frica le achilozase întreaga ființă. Oamenii administrației înlemniseră și ei, buimăciți de întâmplarea neașteptată. Directorul adjunct Vasilache și-a revenit primul și s-a repezit spre Virgil Maxim. Furios că nu-și găsea cuvintele pentru o replică dură, i-a smuls cartea din mână, bâlbâind fraze incoerente:
– Ia să văd! Ce carte este asta? De unde o ai? N-ai să scapi tu… Ai să plătești! O să mai vedem noi…
– Poftiți, domnule director adjunct!, i-a răspuns respectuos Virgil Maxim și i-a întins cartea cu mult calm.
Acest incident a avut urmări neașteptate atât pentru elevi, cât și pentru administrație. Realizând că acțiunea lor s-ar putea transforma în bumerang, prejudiciindu-le situația, directorii au suspendat imediat ședințele de reeducare și au cerut Direcției Generale a Penitenciarelor un educator. Să continue acțiunea ca înainte devenea periculos. Puteau fi acuzați de lipsă de combativitate sau chiar de capitulare în fața dușmanului de clasă.
Un deținut cu alură de mucenic1
Virgil Maxim a jucat un rol cu totul deosebit în închisoarea Târgșor. Era un model de trăire morală, și atitudinea lui a determinat poziția multor elevi față de reeducare. El devenise cunoscut în urma ședinței de reeducare, când făcuse apologia iubirii creștine, iar de atunci câștigase respectul atât al elevilor, cât și al unora dintre temniceri, care, la rândul lor, se temeau în egală măsură de deținuții reeducați. În ciuda faptului că executase deja câțiva ani de temniță politică, figura lui era veșnic luminată de un surâs tainic.
După ce am auzit, printre elevi, vorbindu-se de personalitatea și curajul lui, pândeam momenul să-l cunosc și să stau de vorbă cu el. Numai că Virgil Maxim era foarte rar singur. Când nu era în schimbul de lucru la țesătorie, îl vedeam plimbându-se cu unul dintre preferații lui: Alexandru Pantea, Gheorghe Brânda, Zeno Oarcea și Iuliu Vlad. Mă uimea cum aceștia, fiind mereu în preajma lui, îi împrumutaseră nu numai zâmbetul, dar și ceva din alura sa de mucenic. Atunci mi-am dat seama că o personalitate, pentru a educa și a-și lăsa amprenta asupra celor din jur, nu este necesar să dea sfaturi. Simpla lui prezență poate să fie sămânța care influiențează ținuta și modelează caracterul acestora.
Din cele câteva conversații pe care le-am avut cu Virgil Maxim, am înțeles necesitatea însușirii valorilor morale creștine, ce pot fi un autentic sprijin pentru sine. Ele ne fac toleranți și cu respect față de semenii noștri și ne dau putere de sacrificiu în oricare situație ne-am afla.
În prima noastră întâlnire, mi-a vorbit de conștiință:
– Curajul are nevoie de sprijinul conștiinței, mi-a spus el.
– Și cum te ajută conștiința?, l-am întrebat.
– Tu ai trecut prin ancheta Securității?
– Desigur, am trecut!
– Da…? Sunt oameni care ajunși în situații limită fac rău altora ca să le fie lor bine. Cel lipsit de conștiință – a conchis el – poate face orice rău, doar ca să scape el. Conștiința, însă, este singurul martor care nu ne lasă s-o facem.
N-am simțit nevoia să-mi mai aducă și alte argumente.
Știam că în pușcărie circulă fascicule de Noul Testament. I-am comunicat dorința mea de a-l citi, iar el m-a îndemnat să-mi însușesc sfaturile date în Epistolele Apostolilor. Prin el am obținut, în câteva rânduri, foi din care am memorizat, împreună cu Luca Călvărăsan și Petre Paraschiv, cele trei epistole ale Sf. Apostol Ioan, apoi epistola Sf. Apostol Iacob, cele două epistole ale Sf. Apostol Petru și două dintre epistolele Sf. Apostol Pavel.
(Victor Roșca – Experimentul Târgșor. Începutul represiunii comuniste, Editura Curtea Veche, București, 2011, pp. 24-27,76-78)
1. Titlul evocării este dat chiar de memorialist, în cartea citată din care s-a făcut extrasul.

Acest articol a fost publicat în Pentru Mantuire. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la 19 mar. – Prăznuirea Mărturisitorului Virgil Maxim: Un deținut cu alură de mucenic

  1. pcmouse zice:

    ce sa mai zic..acesti oameni erau liberi in puscarie..iar eu care sunt „liber”nu sunt in stare 1 zi sa indur nesimtirea altora..vai de mine..am facut un test cu mine si sunt varza..in loc sa indur am inceput sa fac urat..

  2. Lucian Niculescu zice:

    Noi cei de astazi suntem niste pigmei fata de acesti mucenici, care au indurat fara sa se franga ani si zeci de ani chinuri, torturi si umilinte pe care noi nu le-am putea indura o zi macar…

  3. elena cojocaru zice:

    sa ne rugam,fratilor ca peste noi vine o urgie si mai mare…
    RUGACIUNEA INIMII,,DOAMNE IISUSE HRISTOASE,FIUL LUI DUMNEZEU,MILUIESTE-NE PE NOI ,PACATOSII”sa ne umple sufletul de bucurie.Este rugaciunea,singura ,prin care vom putea trece prin valtoarea atrocitatilor ce au sa fie,sa aiba grija si mila,Domnul de noi,AMIN

Spuneţi-vă părerea, respectând conţinutul articolului! (Mesajele ce nu corespund vor fi şterse!)

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s