Părintele Atanasie Ştefănescu – 5 ani de la trecerea la Domnul. Prin rânduiala lui Dumnezeu au fost dezgropate osemintele sale, ce arată că a fost proslăvit cu sfinte moaşte

Parintele Athanasie

Esenţiale, importante şi secundare…

Esenţial pentru om este să creadă în Dumnezeu. La greci, în cetatea antică Atena, cine nu credea în zei era socotit ciuma cetăţii. Importantă este profesia şi viaţa de familie, pentru că poţi fi oricât de bine pregătit profesional, dacă n-ai şi viaţă de familie, îţi dă peste aripi şi nu poţi să zbori. Secundar este tot ceea ce ţine de biologic: ne reproducem, ne nutrim, ne îmbrăcăm ş.a.m.d. Din nefericire oamenii dau importanţă secundarului. În orice grup de oameni, mai mulţi sau mai puţini, de orice vârstă vom constata că, în mod covârşitor dezbat lucruri secundare: politică, sport, femei, uneori ajungând chiar la controverse. Timpul care este însăşi viaţa noastră, îl irosesc.

Pentru om nu este important numărul anilor pe care i-a trăit. Este importantă intensitatea la care a trăit şi ce a făcut: binele sau răul. Aceasta preţuieşte şi în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor. Restul este neimportant.

Atât valoarea individului cât şi a neamului stă în puterea de creaţie. Prin aceasta trăieşte individul şi neamul şi tot prin aceasta supravieţuieşte. Creaţie dar nu oricum. Creaţie în numele lui Dumnezeu. Şi egiptenii au creat piramidele care de patruzeci de secole sfidează omenirea, dar nu stârnesc decât admiraţia.

Valoarea oricărei religii, filosofii, sistem educaţional este să-l facă pe om mai bun. Chiar şi orice operă de artă-literatură, dramaturgie, poezie, pictură, muzică, sculptură şi de orice fel ar fi, dacă nu-l face pe om mai bun, n-are decât valoare artistică şi-atât. Nici Turnul Babel n-a folosit la nimic. Chiar şi astăzi când e vorba de ceva confuz se foloseşte expresia „babilonie”.

Deci, creaţie nu în numele a orice, ci creaţie în numele lui Dumnezeu. Totul trebuie să ducă la Dumnezeu. De altfel, nici nu poate exista creaţie majoră decât în numele lui Dumnezeu, inspirată de Dumnezeu!

În materie de credinţă nu pot exista două adevăruri. Doar un singur adevăr. Parte de adevăr pot avea şi celelalte credinţe, dar cu partea nu te mântuieşti. Toate credinţele şi mai toate sistemele filosofice au principii frumoase, morale. Cele mai multe vizează numai existenţa noastră terestră, nu te înalţă mai mult. La indieni, de pildă, te pierd: yoga înseamnă „egal cu Dumnezeu” şi prin exerciţiile făcute după Yoga, până la un timp capeţi o anumită forţă pe plan fizic[1], dar după ce ai înaintat cu ele, îţi pierzi sufletul.

Nimeni nu poate fi egal cu Dumnezeu! Diavolul a încercat şi s-a prăbuşit. Şi Eva şi Adam amăgiţi de diavol au încercat şi ştim cu toţii ce a urmat. Toate celelalte credinţe şi filosofii ne poartă în zig-zag şi ne duc „spre nicăieri, spre nimenea”.

Numai credinţa noastră dreaptă, ortodoxă, adică credinţa care a păstrat rânduielile aşa cum au fost de la început, numai ea ne poate duce la mântuire, ceea ce este esenţial pentru noi.

Note şi impresii despre Monahul Atanasie

I

După cinci ani de vieţuire duhovnicească în obştea de la Petru Vodă, înscrisă în cadenţa eternă marcată de jertfă şi Înviere, părintele a fost chemat la Domnul pentru a trăi bucuria Învierii veşnice în ceruri cu sfinţii. Părintele era un bătrân mărunţel şi senin, cu o privire blândă, având un aer nobil şi cărturăresc, mereu zâmbitor şi deschis spre a schimba, chiar şi în treacăt, câteva cuvinte cu oricine, emanând o pace izvorâtă din deplina împăcare a sa cu Dumnezeu, cu sine şi cu oamenii. Privindu-l în toată frumuseţea chipului transfigurat în Hristos nu-ţi venea să crezi că un astfel de om, o bună parte din viaţă, a fost etichetat drept bandit al poporului, hăituit şi aruncat după gratii, umilit, bătut, înfometat şi ţinut în lanţuri grele de către criminalii veacului roşu care pângăreau şi dărâmau Sfintele Altare ale lui Hristos.

Părintele privea cu drag lumea care venea la mănăstire şi era o bucurie să-l întâlneşti prin curtea mănăstirii. Sprijinindu-se în baston, păşind smerit şi liniştit printre pelerinii care mişunau încoace şi încolo fără să-i tulbure zâmbetul blând pe chip, Părintele se dăruise total lui Dumnezeu şi slujirii aproapelui. Chilia sfinţiei sale avea dublă funcţionalitate: aceea de cabinet medical şi de spiţerie. Uşa chiliei părintelui era mereu deschisă tuturor celor care aveau nevoie. Părintele îi ajuta pe toţi, îi consulta, le dădea medicamente, îi încuraja şi se ruga pentru fiecare… Părintele se jertfea pentru aproapele său. Nu spunea niciodată că nu are timp pentru a ajuta pe cineva. Deşi bătrân şi bolnav, părintele emana optimism şi putere sufletească. Părintele avea o vorbă: „Cine se vaită nu se vindecă”. Era foarte activ. Mereu se întreba ce mai e de făcut, mereu era gata să ajute cu ceva, citea,

scria articole, era prezent la toate slujbele.

Iubea mult tinerii şi familiile creştine ale căror probleme le cunoştea şi le înţelegea fiind în măsură să îi sfătuiască. Era implicat într-o comunicare vie cu ei prin rugăciune şi cuvânt, îndemnându-i spre adevăratele valori spirituale şi culturale. Le dăruia cărţi cu dedicaţii foarte profunde şi delicate, potrivite pentru fiecare suflet, care puneau în lumină gândurile şi inima iubitoare a părintelui. Părintele era un om foarte cult şi delicat. Ştia foarte multe. Era o istorie vie, trăită. O discuţie cu părintele te înnobila, te punea pe gânduri, îţi oferea o perspectivă înalt asupra lucrurilor şi a existenţei şi nu o puteai uita niciodată pentru că era o cultură trăită, o cultură pusă în slujba lui Dumnezeu, a aproapelui şi a neamului românesc…

Momentul cel mai deosebit şi cel mai frumos care mi-a mângâiat sufletul şi mi-a dat nădejdi l-am trăit în Săptămâna Patimilor lui Hristos în anul 1954 [la Oneşti], moment ce m-a legat sufleteşte pentru totdeauna de fratele Alexandru. Alexandru Ştefănescu, ajutat şi de alţi camarazi, a introdus în lagăr Sfânta Împărtăşanie, vin şi anafură, iar vrednicul preot Niki Lascăr din Asău ne administra sublima Taină a Spovedaniei şi a Împărtăşaniei în ascuns, într-o hrubă adâncă, fără cer, fără soare, fără pic de lumină, pe un şantier la casa sitelor. Camarazii erau aduşi la spovedanie de Alexandru la distanţă de timp pentru a nu se cunoaşte şi erau coborâţi în catacomba unde erau aşteptaţi de părintele Niki Lascăr.

Dumnezeu a rânduit să scăpăm cu viaţă din calvarul închisorilor şi să ne reîntâlnim după 44 de ani. Fratele Alexandru devenise monahul Atanasie la mănăstirea Petru-Vodă. Bucuria revederii a fost mare. Ne-am îmbrăţişat ca doi fraţi despărţiţi, am depănat amintiri retrăind momente sfinte. Părintele rămăsese acelaşi camarad de ispravă, gata de jertfă. Cu aceeaşi dăruire cu care a slujit crezul legionar slujea acum ca monah. Spunea că „monahismul e sublim, dar habotnicia e grea”. El a slujit până la ultima clipă a vieţii sale crezul său şi a mărturisit adevărul dumnezeiesc.

Credinţa, curăţenia sufletească şi dăruirea totală împo­do­besc fiinţa sa de legionar al lui Iisus cu nimb de cruciat. Cu nădejdea unei revederi în împărăţia cerească, părintele mi-a scris următoarele gânduri sfinte pe o carte ca mângâiere pentru o despărţire provizorie ca între doi fraţi legionari: Mă rog lui Dumnezeu şi îi cer îndurare şi în vis să vă ningă cu flori, să vă fie cerul numai albastru mereu deschis./ Întru fericire / Să vă treziţi în zori / Într-o veşnică zi ce se numeşte / Mântuire! (Cu dragoste, niciodată îndeajuns, Monah Atanasie, 11.08.2007). (Petru BACIU, „Răstigniri ascunse, Mărturii”, vol. 2, 2004).

II

„…Alexandru Ştefănescu n-a făcut nimic altceva decât de a-şi urma linia indeletibilă a destinului şi de a da curs vocaţiei sale mânăstireşti, crescută permanent la foc maxim, de-a lungul trecutului său de jertfă pentru Hristos.

El a îmbrăcat cămaşa hristică încă din tinereţe, asumându-şi calea martiriului pentru credinţa creştină… Om al acţiunii, dar şi al rugăciunii, Alexandru Ştefănescu nu suporta inactivitatea, lâncezeala cotidiană – pe care le considera dăunătoare oricărui reviriment ontologic… Alexandru Ştefănescu se înscrie în Tradiţia Sfinţilor Români din închisorile comuniste care au marcat, prin exemplul lor de dăruire de sine şi de jertfă, istoria noastră recentă, constituindu-se în repere solide ale identităţii noastre. Recunoaşterea şi cinstirea memoriei tuturor martirilor români atât de către statul laic, dar mai ales de către Biserică, prin continuarea pildei vieţii lor mărturisitoare, pot constitui bazele mult aşteptatului reviriment naţional.” (Constantin MIHAI, Rost, nr. 79/2009)

III

Contactul cu nea Sandu ştefănescu, precum şi cu alte figuri ale rezistenţei anticomuniste: Gheorghe Mihai, Gheorghe Stănescu, George Popescu Glogoveanu, Viorica Călinescu, Mircea Nicolau, Dr. Nae Nicolau, Pr. Liviu Brânzaş, Aspazia Oţel Petrescu, Constantin Emilian Bucescu şi mulţi alţii, mi-a oferit fericita ocazia de a cunoaşte adevăratele caractere ale României profunde. Toţi aceştia întrupează valorile unei lumi pe care comunismul a încercat s-o distrugă, înlocuind-o cu un surogat. Prin prezenţa lor, aceste valori fundamentale ale sufletului românesc – onoare, cinste, curaj, nobleţe spirituală, generozitate, toate în exprimarea adevărului Revelat – au putut supravieţui şi chiar rodi, acolo unde au găsit teren fertil. De aceea, avem o datorie de conştiinţă de a continua lecţia esenţială a acestei generaţii, lecţie care ţine de parcursul firesc al naţiunii române. Să nu uităm să cinstim memoria acestor martiri, mucenici şi sfinţi ai României…

Dumnezeu să-l odihnească pe nea Sandu Ştefănescu (monah Atanasie) în rândul oştii celei drepte şi să ne învred­nicească pe noi toţi de a duce mai departe cu smerenie darul lor, care nu este altul decât cel al dreptei credinţe şi al mărturisirii neîncetate a lui Hristos! (Constantin MIHAI, Permanenţe, martie 2008)

IV

L-am cunoscut pe Alexandru Ştefănescu în toamna anului 1992, la parastasul soţului meu, Nicolae Călinescu, cu care stătuse în închisorile comuniste. Împărtăşeam acelaşi ideal legionar (creştin şi naţional) contestat de mulţi, care nici măcar nu ştiau ce reprezintă; nu se străduiseră să-i cerceteze esenţa. Comuniştii reuşiseră să încarce numele de legionar cu cele mai groaznice epitete, creând în subconştientul uman o imagine sumbră de care oricine trebuie să se ferească. Între cunoştinţele mele printre foştii deţinuţi politici nu am întâlnit pe nimeni cu un asemenea har de a se apropia de tineret.

Nea Sandu era un autodidact, dar nu atât volumul şi cali­tatea cunoştinţelor pe care le utiliza, cât dragostea ce îi încălzea sufletul îi dădea putere în dorinţa de a se ataşa de tineri şi de a le transmite din valorile fundamentale ce duc spre esenţa credinţei creştine şi a iubirii de neam. După ani de frumoasă convieţuire, soţia se îmbolnăveşte, iar el o îngrijeşte cu devo­ta­ment. La scurt timp, inevitabilul se produce. Pierderea soţiei o suportă cu mare greutate. Reflectează să se retragă la mănăstire. Ajunge la Petru-Vodă, unde îl întâlneşte pe stareţul Justin Pârvu, care îi arată multă înţelegere. Perioada de acomodare este grea la o vârstă înaintată. Alexandru Ştefănescu nu era omul superficial, pripit în asemenea hotărâri; un astfel de pas implica o enormă respon­sa­bi­litate. După oscilări legate de faptul că ar putea să nu corespundă anumitor cerinţe ale vieţii monahale, după o analiză duhov­nicească profundă, Alexandru Ştefănescu s-a înrolat hotărât în oastea lui Hristos, devenind monahul Atanasie. Toată energia de care mai dispunea a pus-o cu mult curaj în slujba lui Hristos, a Ortodoxiei româneşti, în rugăciune permanentă pentru salvarea acestui neam, pentru a cărui înălţare morală şi spirituală trudise o viaţă. (Viorica CĂLINESCU, Rost, nr. 79/2009)

V

L-am cunoscut pe Sandu Ştefănescu la Colonia de muncă de la Vereşmort (Unirea) de lângă Mirăslău, în anii 1945-1946, unde făcea pe sanitarul… Dar nu numai medicina îl preocupa pe Sandu Ştefănescu; el împreună cu dr. Uţă, cu Costică Dumitrescu, supranumit şi Fachirul, şi cu alţi câţiva tineri formau un grup de „mistici” – apostrofa dr. Victor Biriş pentru cele două grupuri de legionari creştini ortodocşi, mai ales că erau şi legionari catolici care săriseră peste cal, cu formalismul învăţat de la Ignaţiu de Loyola. Dar în afară de grupul de legionari creştini ortodocşi (dr. Uţă – Constantin Dumitrescu), mai exista şi numerosul grup condus de doctorul Traian Trifan, Traian Marian şi Anghel Papacioc – viitorul călugăr Arsenie Papacioc – din care făceau parte Valeriu Gafencu, Virgil Maxim, Vasile Jacotă, Marin Naidim, Nicu Mazăre, Iulică Bălan, Părintele Serghie, Ioan Ianolide şi mulţi alţii, care realizaseră progrese pe linia trăirii spirituale.

Prin structura sa, Sandu Ştefănescu îmbina trăirea creştină cu practicismul vieţii. Potrivit lui Emil Cioran, Corneliu Zelea Codreanu „făcea parte dintr-o mişcare în care problemele mântuirii se împleteau de minune cu gospodărirea ţării”, iar Sandu Ştefănescu se plia pe această linie.

Remarcăm faptul că grupul misticilor din care făcea parte Sandu Ştefănescu a subsumat trei destine exemplare: Constantin Dumitrescu devine călugărul Marcu de la Sihăstria; doctorul Uţă desfăşoară în universul concentraţionar o activitate semnificativă pe plan medical, salvând de la moarte multe suflete, printre care şi pe a directorului fabricii din Aiud, Mareş, este chemat la numeroase naşteri ale soţiilor comuniştilor din Alba, acestea dorind să fie ajutate numai de doctorul Uţă, şi moare de tuberculoză în Zarca Aiudului; iar Sandu Ştefănescu, fratele lor de suferinţă şi destin, rămâne dedicat monahismului la Mânăstirea Petru-Vodă, unde a avut, printre altele, şi o laborioasă activitate pe plan cultural, prin editarea unor lucrări importante. (George Popescu GLOGOVEANU, idem)

 VI

Pentru fratele Alexandru primirea chipului îngeresc nu a însemnat lepădarea de vechile sale concepţii de viaţă, ci alegerea personală a drumului mai scurt de mântuire, „calea de mijloc, împărătească”, echilibru interior şi cunoaştere sapienţială şi teologică. Părintele Atanasie considera însă că mântuirea în cadrul unei existenţe laice impecabile ca şi traiect şi conţinut este bunul cel mai de preţ al individului; căsătorit la ieşirea din închisoare, a cultivat valorile familiale cu fervoarea celui care află, în căminul său, adevăratul liman al ieşirii din suferinţă. (Dragoş CÂRCIGA, idem)

Din tratamentele naturiste ale părintelui Atanasie

„Totul este otravă, nimic nu este otravă, doza contează”.

Procedură cu tărâţe

Pentru familia din Vaslui. Procedură cu tărâţe

Se fierb în clocot 4-5 kg tărâţe de grâu, timp de 15 minute. În ceaunul (căldare) în care a fiert tărâţa se introduce o cămaşă groasă, mare, lungă sau o pijama groasă, partea de sus şi partea de jos, şi cu un băţ se apasă ca să se îmbibe bine în tărâţa din ceaun. Când este suportabil să se stoarcă se stoarce şi se îmbracă repede.

Procedura se face seara. Camera să fie încălzită. Se înveleşte bine cu mai multe velinţe. Dacă adoarme e cu atât mai bine! Urmează o transpiraţie abundentă prin care se elimină toxinele din corp.

Procedura se poate face şi cu flori de fân (scuturătură), procedând la fel.

Se fac trei băi totdeauna cu altă tărâţă sau cu scuturătură de fân.

Elimină toxinele din corp, tonifică sistemul nervos.

Mersul desculţ când este cald.

Aerisire bună a camerei. Spălarea bustului cu apă rece în fiecare dimineaţă. Consum de crudităţi de orice fel îndeosebi sfeclă roşie, ridichi, morcovi, fructe.

La culcare o cană de lapte fierbinte în care se pune o linguriţă de scorţişoară pisată. Asigură un somn bun.

Evitarea soarelui şi urcare la înălţime. Ambianţă plăcută (înţelegere în familie).
Curaj!
Speranţă!
Rugăciune!
Alcool, NU! Tutun, NU!
30.04.2007, monah Atanasie.

„O picătură de speranţă
În clipa marilor primejdii
Poate s-atârne în balanţă
Mai greu ca marea desnădejdii”.
Înghiţirea unui bob de piper, câte unul pe zi timp de o săptămână. Şi câte puţin pelin – un vârf de cuţit… (ilizibil)

Scăpaţi de dureri reumatice

Hrean (100 gr.) vas, 25 frunze de LEANDRU (rupte bucăţele), FLORI DE SUNĂTOARE (cca 30-40 gr.), 10 aspirine pisate, 100 gr. SARE GRUNJOASĂ, ŢUICĂ TARE ŞI OŢET (de mere sau de vin); se pun într-un borcan astupat bine. Se ţin la macerat 15 zile, la soare. Se agită zilnic. Se frecţionează locul dureros, seara.


[1] Chiar “puteri paranormale” care sînt lucrări diavoleşti (n.n.)

Acest articol a fost publicat în Pentru Mantuire, Pentru neam si tara și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

8 răspunsuri la Părintele Atanasie Ştefănescu – 5 ani de la trecerea la Domnul. Prin rânduiala lui Dumnezeu au fost dezgropate osemintele sale, ce arată că a fost proslăvit cu sfinte moaşte

  1. Pingback: 29 feb./1 mar. – Praznuirea Parintelui Atanasie Stefanescu, care s-a savarsit in sfanta manastire Petru Voda | Saccsiv's Weblog

  2. IONUT zice:

    vreau poze cu cinstitele sale moaste, UN ADEVĂRAT SFÎNT AL ZILELOR NOASTRE eu l-am cunoscut personal

  3. Fotie zice:

    Cautati aici http://www.logos.md : STIL DE CALENDAR,si veti afla adevarul despre schimbarea calendarului

  4. Fotie zice:

    http://mihailmaster.wordpress.com/ -articole despre calendar,inochentism etc.

  5. Fotie zice:

    http://www.axa.info.ro -articole despre calendar,geocentrism etc.

  6. Serban Neicu zice:

    Minunat om…era o placere pentru mine sa stau la povesti cu parintele Atanasie atunci cand ajungeam pe la Petru Voda..Teribil de vioi la minte, plin de spontaneitate si luciditate in gandire, tot numai un zambet, o enciclopedie medicala si nu numai… Aceiasi luciditate o avea si inainte cu 2 zile de a muri…Pacat, mare pacat ca a plecat dintre noi… Petru Voda ar fi putut sa mai aiba un parinte la care lumea sa faca coada la usa…Asa, ramane cu multe, multe usi frumoase, noi, lustruite, albe dar care raman mai mult inchise si mute…in special mute..PACAT!

  7. Izabela Mihaela Ghiorghiasa zice:

    De cate ori pe drumuri neumblate
    Simti ca te-nving prea lungile distante
    Sa nu te temi, ca Dumnezeu in toate
    A pus un…..CAP .. al BUNELOR SPERANTE !

    …………………..de la parintele Atanasie, pe una din cartile daruite mie, la vremea cand m-a prins de mana in timp ce alunecam in mlastina disperarii ……..

Spuneţi-vă părerea, respectând conţinutul articolului! (Mesajele ce nu corespund vor fi şterse!)

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s