Mihai Eminescu in viziunea Bisericii

Mihai Eminescu medalionDespre poetul, prozatorul si publicistul Mihai Eminescu in viziunea Bisericii, despre raportarea sa la invatatura crestina, precum si abordarea vietii si operei sale din perspectiva credintei crestine…

Studiul operei eminesciene, si cand spunem asta nu ne gandim numai la poezie, ci la intreaga productie literara pe care o gasim consemnata in manuscrisele sale, in articolele aparute in presa timpului, ne descopera o personalitate cu o neostoita sete de cunoastere, dornica de a-si insusi tot ceea ce oferea gandirea omeneasca in cele mai variate domenii de manifestare a spiritului. „Nu e ramura de stiinta, afirma Ioan Slavici despre Mihai Eminescu, pentru care el n-avea, cum zicea, o „particulara slabiciune”, si cand se infigea odata in vreo chestiune, citea un intreg sir de carti privitoare la ea…” Ar fi interesant un scurt voiaj prin gandirea lui, cu accent pus pe viziunea sa asupra crestinismului si pe perspectiva din care evalua omul.

Ion Slavici avea dreptate. Cursurile audiate de Mihai Eminescu la Viena si Berlin sunt dovada unei preocupari pentru dobandirea unei culturi enciclopedice. Drept, economie politica, stiinte financiare, filologie, istorie moderna si geografie, fizica, medicina si filozofie sunt domeniile care pentru Mihai Eminescu prezentau un interes deosebit. Nu degeaba cartea lui Constantin Noica il prezenta pe cel nascut la Ipotesti ca „omul deplin al culturii romanesti”.

Nu avem stiinta ca Mihai Eminescu sa fi urmat vreun curs de teologie in anii studiilor in strainatate. Avem marturie insa ca in primul rand acasa, si mai apoi la Cernauti, a facut cunostinta cu biserica si cartile liturgice. Ceasloavele, liturghierele, mineiele, sinaxarele, cartile de invatatura n-au rezistat curiozitatii tanarului din Ipotesti si au fost cercetate cu atentie. Chipul lui Iisus Hristos apare evocat in cateva poezii si in articolele publicate in „Timpul”. Intuitiile lui Mihai Eminescu asupra Persoanei Fiului lui Dumnezeu intrupat nu sunt foarte numeroase, dar compenseaza prin profunzimea lor. Cel mai reprezentativ text cu privire la crestinism este un articol intitulat „Si iarasi bat la poarta…”, publicat in ziarul „Timpul”, datat 12 aprilie anul 1881. Se pare ca este vorba de Vinerea Mare sau chiar Sambata din Saptamana Mare a acelui an, pentru ca autorul scrie: „Astazi inca Iisus Hristos este in mormant, maine se va inalta din giulgiul alb ca floarea de crin, ridicandu-si fruntea sa radioasa la ceruri”.

Despre cea mai inalta forma a existentei umane

Vorbind despre Evanghelie si mesajul ei adus lumii, Mihai Eminescu asaza crestinismul pe prima treapta in istoria evenimentelor care au schimbat lumea. In comparatie cu celelalte invataturi religioase aparute, mai apropiate sau mai departate de venirea lui Iisus Hristos, credinta crestina propune iubirea drept cea mai inalta forma a existentei umane: „Sunt doua mii de ani aproape de cand ea (Evanghelia) a ridicat popoare din intuneric, le-a constituit pe principiul iubirii aproapelui, doua mii de ani de cand biografia fiului lui Dumnezeu e cartea dupa care se creste omenirea. Invataturile lui Buddha, viata lui Socrate si principiile stoicilor, cararea spre virtute a chinezului La-o-tse, desi asemanatoare cu invatamintele crestinismului, n-au avut atata influenta, n-au ridicat atata pe om ca Evanghelia, aceasta simpla si populara biografie a blandului nazarinean a carui inima a fost strapunsa de cele mai mari dureri morale si fizice, si nu pentru el, pentru binele si mantuirea altora. Si un stoic ar fi suferit chinurile lui Iisus Hristos, dar le-ar fi suferit cu mandrie si dispret de semenii lui; si Socrate a baut paharul de venin, dar l-a baut cu nepasarea caracteristica virtutii civice a Antichitatii. Nu nepasare, nu dispret: suferinta si amaraciunea intreaga a mortii au patruns inima mielului simtitor si, in momentele supreme, au incoltit iubirea in inima lui si si-au incheiat viata pamanteasca cerand de la tata-sau din ceruri iertarea prigonitorilor. Astfel, a se sacrifica pe sine pentru semenii sai, nu din mandrie, nu din sentiment de datorie civica, ci din iubire, a ramas de atunci cea mai inalta forma a existentei umane”.

Maretia Persoanei lui Iisus Hristos nu consta doar in sublimul invataturii predicate de El celorlalti, ci in implinirea cuvintelor rostite de Iisus in propria Sa viata. Mihai Eminescu subliniaza ideea ca o doctrina, niste principii abstracte nu vor fi niciodata de-ajuns pentru a misca popoarele sa le urmeze. Doar exemplul unei persoane reale, care face vie invatatura pe care o propune, aduce cu sine convingerea ca Iisus Hristos este Adevarul absolut: „E usoara credinta ca prin precepte teoretice de morala, prin stiinta oarecum, omul se poate face mai bun. Omul trebuie sa aiba inaintea lui un om ca tip de perfectiune, dupa care sa-si modeleze caracterul si faptele. Precum arta moderna isi datoreste renasterea modelelor antice, astfel cresterea lumii noua se datoreste prototipului omului moral, Iisus Hristos. Dupa el incearca crestinul a-si modela propria sa viata”. Intrebarii retorice de ce Iisus Hristos este asa de mare, Mihai Eminescu ii da un raspuns simplu: „Pentru ca prin iubire el a facut cearta intre vointe imposibila. Cand iubirea este, si ea este numai cand e reciproca, si reciproca absolut, va sa zica universala; cand iubirea e, cearta e cu neputinta” (M. Eminescu, Fragmentarium, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1981).

Mihai Eminescu„De aproape doua mii de ani ni se predica sa ne iubim, iar noi ne sfasiem…”

Intr-un articol intitulat „Pastele”, aparut in ziarul „Timpul” din 16 aprilie anul 1878, Eminescu comenteaza rugaciunea patriarhului Calist al Constantinopolului, rostita pentru incetarea secetei si pune in evidenta bunatatea lui Dumnezeu care nu rasplateste raul cu rau, ci se milostiveste de faptura sa. Textul publicat da la iveala familiaritatea autorului cu cartile de cult si cu slujba pascala pentru ca articolul debuteaza cu o stihire din canonul Pastilor: „Sa manecam dis-de-dimineata si in loc de mir cantare sa aducem Stapanului”, incheind cu Slava Laudelor de la Inviere: „Sa ne primim unul pe altul si sa zicem frati si celor ce ne urasc pe noi…”

Dar sa revenim la fondul afirmatiei. Autorul deplange faptul ca, desi „aproape de doua mii de ani ni se predica sa ne iubim, noi ne sfasiem” si ca „in loc de a urma prescriptiunile unei morale aproape tot atat de vechi ca si omenirea, in loc de a urma pe Dumnezeu, omenirea necorijabila nu-I urmeaza deloc; ci intemeiata pe bunatatea lui, s-asterne la pamant in nevoi mari si cerseste scapare” (M. Eminescu, Opere, vol. X, Editura Academiei Republicii Socialiste Romania, Bucuresti, 1989, p. 78). „Cum suntem vrednici a lua facerile tale de bine? Ca Tu esti dirept, noi nedirepti; Tu iubesti, noi vrajmasuim; Tu esti indurat, noi neindurati; Tu facator de bine, noi rapitori! (…)

Lesne este maniei Tale celei atotputernice ca intr-o clipeala sa ne piarza pe noi si, cat este despre gandul si viata noastra, cu direptul este noua sa ne dam pierzarii, prea direpte judecatoriule! Dar… indurarii cei nebiruite si bunatatii cei negraite nu este acest lucru cu totul vrednic, prea iubitorule de oameni stapane!” Redactorul ziarului recunoaste la finalul citarii sale: „Rar ni s-a intamplat sa vedem siruri scrise cu atata cunostinta de caracterul omenesc: Tu esti bun, recunoastem ca noi suntem raii-railor, dar baga de seama ca nu-i vrednic de tine sa-ti rasplatesti asupra noastra pentru ca ai sta in contrazicere cu calitatile tale de atotbun, indelung rabdator, lesne iertator”.

Daca moartea are ultimul cuvant, viata este lipsita de sens

„Menirea vietii tale e sa te cauti pe tine insusi. Adevarul este stapanul nostru, nu noi stapanii adevarului. Sucul invietor al gandirii este patima. Este vorba numai ca aceasta patima sa aiba un obiect nobil si desigur ca cel mai nobil este adevarul. Adevarul este in inima, creierul nu este decat lacheul inimii”, exprima crezul unui neobosit calator prin scurta viata in aflarea sensului existentei:
„Au e sens in lume?
Tu chip zambitor
Trait-ai anume ca
astfel sa mori?
De e sens intr-asta,
e-ntors si ateu,
Pe palida-ti frunte
nu-i scris Dumnezeu”
(Mortua est, 1871, 1 martie).

Ce vrea sa spuna de fapt poetul in aceste versuri? Zoe Busulenga observa intr-un comentariu al sau ca conditionalul daca, in poezie prezent prin de e, precede definirea sensului de intors si ateu. Asadar, doar daca moartea ar fi telul singur al vietii, atunci viata ar primi aceste atribute. Ultimul vers exprima constiinta ca omului nu-i sunt proprii atributele divine. De altfel, tot Mihai Eminescu nota: „Ideea dumnezeirii s-a nascut din negatie, din ceea ce nu este spiritul nostru – atotstiutor; din ceea ce nu este bratul nostru – atotputernic; din ceea ce nu este viata noastra – infinita; din aceea ce nu este sufletul nostru – ubiguu”. Avem aici trasata in linii fine diferenta intre cele doua conditii, cea divina, absoluta si cea umana, marginita. Dar pasajul de mai sus poate fi interpretat si in cheie apofatica, a cunoasterii lui Dumnezeu prin negatia tuturor limitarilor omenesti.

„Omul este oarecum nasterea eterna”

Cu toate acestea, Mihai Eminescu are convingerea ca intre om si Dumnezeu exista afinitati care fac posibila comunicarea intre cei doi. „Dumnezeu. El are predicabiliile cator trele categorii ale gandirii noastre. El este pretutindeni – are spatiul; el e etern – are timpul; El este atotputernic – dispune de intreaga energie a Universului. Omul este dupa asemanarea Lui: Omul reflecta in mintea lui – in ortum – catesitrele calitatile Lui”.

In studiul sau antropologic, Mihai Eminescu considera ca omul nu ramane niciodata la acelasi nivel, ci in firea lui exista dorinta unui progres, a unei lupte spre desavarsire, prin care se incearca autodepasirea: „Omul contine in el o contradictiune adanca. Fiecare om are in sine ceea ce numim noi o destinatiune interna. Facultatea, puterea, vointa chiar de a dezvolta mereu, de-a produce prin sine insusi o viata noua. Nu e nici un om multamit de-a ramanea etern pe acelasi punct – omul e oarecum nasterea eterna. Aceasta devenire eterna afla in om o putere numai marginita. Din aceasta contradictiune a puterii marginite si-a destinatiunii nemarginite rezulta ceea ce numim viata omeneasca. Viata este lupta prin care omul traduce destinatiunea sa, intentiunile sale in lumea naturei. Aceasta viata intrucat are de obiect realizarea scopurilor personalitatii in obiectele naturii se numeste lucru. Intreaga viata omeneasca este o viata a lucrului” (Fragmentarium, p. 153). Impotriva celor ce se declarau liber-cugetatori, Mihai Eminescu a dat o replica in „Timpul” din 2 februarie anul 1879: „…a vorbi despre o religie a liberei-cugetari este ceea ce se numeste in logica o contradictio in adjecto, este ca si cand ai zice „otel de lemn””.

Mihai Eminescu a fost in genialitatea sa un om de o modestie greu de intalnit in lumea contemporana. Constient de darurile cu care fusese inzestrat, atragea totusi atentia tuturor ca „nimanui sa nu-i abata prin minte c-ar fi un geniu. Pamantul nostru este mai sarac in genii decat Universul in stele fixe. Homer si Shakespeare, Rafael, geniile in arte se nasc o data la 3, 4 mii de ani, Newton si Galilei, Kant si geniile in stiinta, o data la o mie de ani, incat nu stiu zau daca de la Adam pana la Papa Leo IX au existat de toti o duzina. Incolo, suntem cu toti niste bieti mizerabili carora acesti regi ai cugetarii ne dau de lucru pentru generatii inainte” (Fragmentarium, p. 178).

Cateva cuvinte despre „nationalismul” lui Mihai Eminescu

Multa lume si-a creat impresia falsa ca Mihai Eminescu ar fi un nationalist disperat, care detesta existenta celorlalte popoare, dar ceea ce apara el in fapt sunt traditia neamului, limba curata, romaneasca si credinta crestina: „nationalismul este un semn rau la un popor. Nimeni nu tine la esistenta sa decat acela ce are sa o piarda in curand si aceasta se simte instinctiv. Nicaieri nu se manifesta vointa de viata mai tare decat acolo unde viata este periclitata sau prin boala interna sau prin pericol estern” (Fragmentarium, p. 129). Cosmopolitismului, la moda spre sfarsitul secolului al XIX-lea, veacul constituirii natiunilor moderne, cosmopolitism pe care Mihai Eminescu il invinuia ca ar fi introdus in estul Europei „formele costisitoare de cultura ale Apusului”, ii opunea cultura nationala in adevaratul inteles al cuvantului.

Intr-un articol, publicat in ziarul „Timpul” la 22 ianuarie anul 1880, autorul marturisea cu nedisimulata amaraciune: „In loc de-a merge la biserica, mergem la Caffé-chantant, unde ne-ntalnim cu omenirea din toate unghiurile pamantului, scursa la noi ca prin minune. Ba pentru ca limba noastra cam veche, cu sintaxa ei frumoasa, dar grea, cu multele ei locutiuni, ii cam jena pe prietenii nostri, am dat-o de o parte si am primit o ciripitura de limba pasareasca cu sintaxa cosmopolita pe care cineva, daca stie nitica frantuzeasca, o invata intr-o saptamana de zile. Bietul Varlaam, mitropolitul Moldovei si al Sucevei, care in intelegere cu Domnii de atunci si c-un sinod general al bisericei noastre au intemeiat acea admirabila unitate care-a facut ca limba noastra sa fie aceeasi in palat, in coliba si-n toata romanimea, si-ar face cruce crestinul auzind o pasareasca pe care poporul, vorbitorul de capetenie si pastrul limbei, n-o mai intelege”.

Legatura dintre Biserica Ortodoxa si neamul romanesc Mihai Eminescu o considera a fi fundamentala pentru dainuirea in istorie a poporului din care si el facea parte. Rolul pe care Biserica l-a avut in dezvoltarea culturii si identitatii nationale este incontestabil si aceasta pentru ca „Biserica rasariteana e de optsprezece sute de ani pastratoarea elementului latin de langa Dunare. Ea a stabilit si unificat limba noastra intr-un mod atat de admirabil, incat suntem singurul popor fara dialecte propriu-zise; ea ne-a ferit de inghitirea prin poloni, unguri, tatari si turci, ea este inca astazi singura arma de aparare si singurul sprijin al milioanelor de romani cari traiesc dincolo de hotarele noastre. Cine-o combate pe ea si ritualele ei poate fi cosmopolit, socialist, nihilist, republican universal si orice i-o veni in minte, dar numai roman nu e” (M. Eminescu, Opere, vol. X, Editura Academiei Republicii Socialiste Romania, Bucuresti, 1989, p. 187).

„Moralitatea este pentru suflete identica cu sanatatea pentru trup!”

Pasiunea nationala si sociala a scriitorului venea din dorinta de a vedea pe romani iesiti din starea nenorocita in care se aflau: „Populatia rurala in marea ei majoritate, mai ales cea departata de targuri, n-are drept hrana zilnica decat mamaliga cu otet si cu zarzavaturi, drept bautura spirt amestecat cu apa, traind sub un regim alimentar asa de mizerabil, taranul a ajuns la un grad de anemie si slabiciune morala destul de intristatoare. Chipul unui taran roman, om de tara, trait in aer liber, seamana cu al uvrierului stors de puteri din umbra fabricilor. Cine a umblat prin satele noastre, mai ales prin cele de camp si de balta, a putut constata ca de-abia din trei in trei case se gaseste cate o familie care sa aiba un copil, mult doi, si aceia slabi, galbeni, lihniti si chinuiti de friguri permanente”.

Educatia poporului constituia in gandirea eminesciana un pilon de sprijin pentru societatea romaneasca. Instructia publica are in vedere si integritatea morala a cetatenilor pentru ca „moralitatea e pentru suflete identica cu sanatatea pentru trup. Un popor imoral este fizic nesanatos sau degenerat”. Fata de calamitatile fizice cu care se confrunta adeseori tara intreaga, dar care se rasfrang mai cu seama asupra celor saraci, pericolele pe care le reprezinta oamenii corupti, vicleni, superficiali sunt mult mai mari si descurajatoare pentru contribuabilul roman: „Intre caracter si inteligenta n-ar trebui sa existe alegere. Inteligente se gasesc foarte adesea, caractere, foarte arare. Ceea ce trebuie incurajat intr-o societate omeneasca sunt oamenii de caracter. Energia centrului lor de gravitate si dreapta ascensiune a liniei lor de miscare trebuie descarcata de greutati prea mari. Precum Arhimede cerea un punct fix, pentru a ridica cu parghia lumea din tatani, astfel caracterele tari si determinate sunt (ilizibil) imprejurul careia se-nvart lucrurile lumii. Este drept ca ele adeseori sunt rezultatul miscarii sociale”.

Schimband acum, registrul discutiei noastre, ma intreb si va intreb: Cum mai este receptat, tratat si abordat astazi Mihai Eminescu? Asa cum spunea intr-un interviu criticul literar Felix Nicolau, Mihai Eminescu este respectat si amintit doar de zilele nasterii si mortii sale, dar mai rau decat atat este faptul ca in ultimii ani s-a pus accentul pe omul Mihai Eminescu mai mult decat pe opera sa. Ce mai stie generatia de azi despre cel numit sablonard „poetul nepereche al literaturii romane” si „poetul national al romanilor”? Citeam recent niste pareri ale unor tineri prin unele spatii virtuale de dezbatere – deloc de neluat in seama – potrivit carora Mihai Eminescu ar fi mult mai pretuit ca scriitor daca nu li s-ar baga „pe gatul elevilor” prin programa scolara. Daca ar fi sa luam de bun faptul ca tot ceea ce este obligatoriu este automat si rau, probabil ar trebui sa trecem tot ce este de invatat in scoala la capitolul „facultative”, ca doar la ce bun atata efort! Nu parerile acestea sunt motiv de ingrijorare, ci rolul dascalilor. Cat de fara vocatie trebuie sa fie niste profesori de limba si literatura romana pentru ca Mihai Eminescu sa le devina indezirabil si nesuferit elevilor? Cand astfel de profesori nu au stiinta de a provoca dragostea de lectura la cei tineri, chiar in conditiile ispitind la a nu citi din lumea de azi, ar fi de preferat ca din mainile lor sa iasa niste elevi care sa vorbeasca si sa scrie corect in limba romana. Dar stim ca nu e chiar asa. De aceea, trecand peste orice vina de o parte ori de alta a catedrei, este important ca Eminescu sa fie citit, pentru ca are meritul mai presus de orice de a fi turnat in cele mai frumoase forme limba noastra.

Prin urmare, altfel, s-ar cadea sa ne amintim de Mihai Eminescu, nu doar intr-un mod si intr-un cadru festivist, de ziua lui, ci recitindu-i o poezie pentru a ne da seama de ce este un geniu. Iar daca, de bine, de rau, opera sa poetica inca este cunoscuta, in schimb, articolele de ziar ii sunt stiute mai mult de specialisti, de criticii literari si de o mana de oameni pasionati. Interesant ar fi sa mai facem un salt: de la cunoasterea doar a „Luceafarului” si a „Scrisorii III” la articolele lui de presa. Poate ne va fi mai greu sa facem acest lucru, publicistica sa fiind stransa in volume uriase pe care nu le are oricine in casa, dar cu siguranta le-am gasi in orice biblioteca, iar efortul ne-ar fi rasplatit de insasi lectura textului.

Prezentandu-si ideile polemic, ca expresie a unui spirit dinamic, Mihai Eminescu arata o cuprinzatoare privire de ansamblu asupra lumii, fiind mereu preocupat de evolutia societatii moderne romanesti. Printre tezele fundamentale ale gandirii eminesciene cu privire la natiunea romana, exprimate in articole de ziar, se afla chestiunea unirii, situatia paturilor sociale in procesul de trecere la o societate moderna, dar si evolutia noastra istorica privita in raport cu asezarea strainilor in teritoriile romanesti. Mihai Eminescu a iubit Romania si, ca orice romantic, totdeauna trecutul i-a parut mai frumos, mai plin de oameni mari, de figuri aureolate de vitejie si eroism. De aceea, vorbind despre poporul roman se vede in textele lui totdeauna o unda de durere cand se raporteaza la prezent si o inflacarare cand isi aminteste de marii barbati ai istoriei noastre: Mircea cel Batran, Stefan cel Mare, Mihai Viteazul.

Uimit de vastitatea unei minti atat de sclipitoare, Nicolae Iorga scria in anul 1934: „Mihai Eminescu stapanea cu desavarsire cunostinta trecutului romanesc si era perfect initiat in istoria universala, nimeni din generatia lui n-a avut in acest grad instinctul adevaratului inteles al istoriei, la nimeni pana la el nu s-a prefacut intr-un element permanent si determinant al intregii lui judecati”.

Trecand acum, intr-un alt registru al dezbaterii noastre, vom sustine si remarca ca „in cultura lumii, locuim eminescian”, spunea profesorul de limba romana Costel Zagan, iar poetul Mihai Robea ne atentioneaza ca „vom exista atata timp cat il vom apara pe Mihai Eminescu”, subliniind esential necesitatea raportarii noastre identitare si la dimensiunea Eminescu. In aceasta dimensiune este cuprinsa si relatia marelui poet cu Ortodoxia, cu Biserica, contestandu-i-se nejust sau, dimpotriva, exagerandu-i-se deseori legatura, preocuparea pentru religie, pentru credinta ortodoxa. Dincolo de toate aceste opinii, pana la urma firesti cand discutam de un geniu, straluceste imperial adevarul: Mihai Eminescu si familia lui au trait credinta ortodoxa.

Numai zelul sincer si iscoditor al unor cercetatori responsabili au scos la lumina, dupa lungi si multe decenii de ignorare sau interesate omiteri, adevaruri nespuse despre poetul nepereche, scos programatic din constiinta multor generatii de romani. Lor trebuie sa le multumim pentru faptul ca astazi putem afirma, cu probe, ca familia Eminescu a avut dintotdeauna o profunda credinta ortodoxa si o stransa legatura cu Biserica neamului, poetul insusi reflectandu-le cu scanteierea geniului in multe din creatiile sale.

Despre unchii si matusile din manastire ale lui Mihai Eminescu

Aflam asadar din studiile unor eminescologi, precum profesorii Nae Georgescu sau Theodor Codreanu, ca sa-i pomenim acum doar pe cei din ale caror cercetari am extras informatiile ce urmeaza, ca, de pilda, din familia poetului Eminescu au ales drumul slujirii lui Dumnezeu mai multi membri. Astfel, doi frati si trei surori ale mamei poetului, Raluca Eminovici, au intrat in calugarie. Este vorba despre Calinic si Jachift, ultimul fiind chiar staret, si de Fevronia, Olimpiada si Sofia, toate calugarite la Manastirea Agafton, iar o alta sora a mamei lui Mihai Eminescu, Safta, avea o fiica, Xenia, care s-a calugarit si ea tot la Agafton. De altfel, Mihai Eminescu, in copilarie, cum arata profesorul Nae Georgescu, mergea foarte des la Manastirea Agafton, unde ramanea cu saptamanile, participa la viata de obste, asculta povesti, cantece si intamplari povestite de calugarite, iar matusa Fevronia l-a ajutat chiar sa descifreze alfabetul chirilic si i-a inlesnit accesul la cartile si manuscrisele din manastire. La randu-i, maica Olimpiada Jurascu, stareta de mai tarziu a manastirii, l-a urmarit aproape toata viata pe poet, interesandu-se la un moment dat de cumpararea unei case in Botosani pentru Mihai si sora sa Harietta, care ii ingrijea sanatatea.

Despre spovedirea si impartasirea de la Manastirea Neamt

Tot cercetatorul Nae Georgescu vorbeste intr-unul din studiile sale despre un episod mai putin cunoscut de lume din viata lui Eminescu, care la randul lui atesta trairea in comuniune crestina a poetului si primirea Sfintelor Taine. Este vorba de anul 1886, cand Eminescu se afla la Manastirea Neamt de Sfintii Mihail si Gavriil, unde a cerut sa fie spovedit si impartasit de preot. Consemnarea preotului referitoare la acest moment a fost facuta cunoscuta de catre profesorul Paul Miron si citata de Nae Georgescu. Iata ce scria la vremea respectiva preotul: „Pe ziua de Sfintii Voievozi in anul 1886 m-au chemat la M-rea Neamtu, la bolnita, si l-am spovedit si l-am impartasit pe poetul M. Eminescu. Si au fost acolo Ion Gheorghita, din Cracaoani, care acum este primar. Iar Mihai Eminescu era limpede la minte, numai tare posac si trist. Si mi-au sarutat mana si mi-au spus: Parinte, Sa ma ingropati la tarmurile marii si sa fie intr-o manastire de maici, si sa ascult in fiecare seara ca la Agafton cum canta Lumina lina. Iar a doua zi…” Aici textul se intrerupe pentru ca pagina urmatoare a cartii de rugaciuni pe care isi facuse insemnarea preotul s-a pierdut. Au ramas vii in schimb ecourile vibrante ale trairilor din manastire ale poetului in sonetul „Rasai asupra mea”, de pe la anul 1879, din zona manuscris a cunoscutei „Rugaciuni”, cum spune Nae Georgescu: „Rasai asupra mea, lumina lina,/ Caan visul meu ceresc daodinioara…”

Poetul a gandit serios si sincer sa se calugareasca

Un alt aspect mai putin cunoscut de catre publicul larg se refera la faptul ca la un moment dat Eminescu pare a fi dorit sincer sa se calugareasca. Despre acest lucru a vorbit cercetatorul Theodor Codreanu in volumul „Eminescu si mistica nebuniei”. Aceasta alternativa a marturisit-o poetul in perioada epuizanta de la „Timpul”, in luna iunie anul 1883, cand era „stricat cu toata lumea”, iar Titu Maiorescu si Simion cloceau o viitoare internare „salvatoare” a lui Mihai Eminescu. Iata ce nota criticul referitor la intentia poetului: „Foarte excitat, sentiment al personalitatii exagerat (sa invete albaneza!), vrea sa se calugareasca, dar sa ramana la Bucuresti”. De ce dorea el o calugarire la Bucuresti? Ne explica profesorul Codreanu: pentru ca dorea avantajul „pastrarii contactului cu marele centru cultural al tarii”.

De altfel, gandul calugaririi l-a marturisit si lui Zamfir C. Arbore, un confrate de la „Romanul”, in anul 1882, cand Titu Maiorescu nu-i descoperise inca semne de „alienat”. „Stii ce, dragul meu, hai sa demisionam, tu de la „Romanul”, eu de la „Timpul”, si hai sa ne calugarim, caci nu suntem facuti sa traim intre lupi. La manastire, in chiliile solitare, sa scriem letopisete in cari sa insiram tot ce indura nenorocitul neam romanesc, pentru ca sa se stie cat amar a suferit romanul, cat a trait pe acest pamant”, ii spunea poetul. In anul 1884, repeta gandul salvarii prin calugarire, ecoul lui razbatand intr-o scrisoare a lui Petre Missir catre Titu Maiorescu, pus insa pe seama nebuniei si luat drept gluma. Ca nu putea fi vorba doar de o simpla gluma sau de un semn al alienarii, o dovedesc eroii sai din „Sarmanul Dionis”, „Cezara”, „Povestea magului calator in stele”, aflati in ipostaza cea mai graitoare, aceea a calugarului, cum sustine profesorul Codreanu. Tatal poetului, fiu de dascal, cu biserica langa casa.

Incheiem aceasta succinta prezentare si abordare, citandu-l si pe Corneliu Botez, cel care a avut initiativa omagierii lui Mihai Eminescu, pentru prima data de la moartea sa, la Galati. Iata ce scria acesta despre tatal lui Eminescu, Gheorghe Eminovici, in lucrarea sa, „Omagiu lui Eminescu”, scrisa la 20 de ani de la moartea ganditorului, in anul 1909: „…obijnuia sa-si invite rudele si prietenii la Ipotesti, unde-i primea si ospata bine, mai ales la sarbatori mari, cum este la Pasti ori la Sfantul Gheorghe, cand isi sarbatorea ziua numelui. Ii ducea la biserica, unde asculta slujba cu multa evlavie, caci atat dansul cat si mama poetului erau religiosi, nu lipseau duminica si in zi de sarbatoare de la biserica si se supuneau obiceiurilor religioase in mod strict”. Iar Nae Georgescu aminteste si el ca „tatal poetului avea bisericuta langa casa” si chiar „ca era fiu de dascal de biserica. Iar tatal sau, Vasile Eminovici, bunicul patern al poetului, a plecat din Blaj si s-a stabilit in Bucovina, la Calinesti, prin anul 1802, unde a ridicat o casuta si, alaturi, o biserica din lemn la care a slujit. In Bucuresti, Gheorghe Eminovici tragea la o adresa din Strada Biserica Enei nr. 1, unde si Mihai Eminescu a locuit un timp”. Iata asadar adevarul despre modul in care familia Eminescu, poetul insusi, a trait relatia cu Ortodoxia, sincer si evlavios, cu speranta si respect, intocmai unor buni crestini. Si ca sa nu mai fie nici un dubiu, acest lucru il marturiseste insusi Mihai Eminescu, atunci cand spune: „Istoria omenirii este desfasurarea cugetarii lui Dumnezeu. Nu se misca un fir de par din capul nostru fara stirea lui Dumnezeu”…

| Stelian Gombos

Acest articol a fost publicat în Pentru neam si tara și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

14 răspunsuri la Mihai Eminescu in viziunea Bisericii

  1. crestinul ortodox zice:

    1. Noi in cel dintai razboi
    Am ajuns prin moarte noi
    Doamne, ocroteste-i pe romani
    Am dat sange si sudoare
    Pentru Romania Mare
    Doamne, ocroteste-i pe romani

    2. Am dat viata si soldati
    Pentru-o patrie de frati
    Am dat fapta, am dat zisa
    De la Nistru pan’ la Tisa

    3. Dar pe urma-n ’40
    Anul marii far’de-legi
    Doua fiare ne-au muscat
    Ultimatum si dictat

    4. Biata lume nu stia
    Ca-ntr-o zi la Moscova
    Au semnat un pact neghiob
    Molotov si Ribbentrop

    5. Iar fascismul mondial
    Ne-a luat parte din Ardeal
    Si lui Horty i l-a dat
    Fi-le-ar numele spurcat

    6. Stalin cu teroarea sa
    Ne-a luat Basarabia
    Si cu Hitler in acord
    Bucovina de la nord

    7. Ai mai mari talhari ne-au frant
    Ne-au luat tara si pamant
    Nimenea n-a auzit
    Plansul nostru rastignit

    8. Astfel am intrat si noi
    In al doilea razboi
    Haideti, dom’le Maresal
    In Moldova si-n Ardeal

    9. Noi de dor de noi luptam
    Pentru tara, pentru neam
    Pentru vechile hotare
    Pentru Romania Mare

    10. Si-am pierdut, si-am fost rapusi
    Si-am fost ocupati de rusi
    Aliatii au tacut
    Stalin a facut ce-a vrut

    11. Si-am murit de mii de ori
    S-avem iarasi trei culori
    Si-am platit cat nu se poate
    Sfanta noastra libertate

    12. Tara-i mica, vremea-i grea
    Ce-o mai fi, om mai vedea
    De uitat, nu vom uita
    Tara noastra cum e ea

    13. Cat o fi roman roman
    Pruncul va primi la san
    Adevaru-adevarat
    Despre tot ce s-a-ntamplat

    14. Tinte minte, fiul meu
    Ca exista Dumnezeu
    Si un juramant te leaga
    Tara noastra nu-i intreaga
    Insa asta doar pana-ntr-o zi

    15. Cand vei fi si tu barbat
    Sa te simti mereu soldat
    Pentru vechile hotare
    Pentru Romanïa Mare

  2. crestinul ortodox zice:

    versurile de mai sus sunt „Versuri Anonim ” nu imi apartin insa cititi-le cu Atentie ca Un Mare ADEVAR SPUN
    precum si acest cantec dedicat noua romanilor din ROMANIA MARE ,

  3. elena zice:

    Ziarul Ceahlăul
    Ultima dorinţă a lui Eminescu: un pahar cu lapte

    Ultimele sale zile, Eminescu şi le-a petrecut la Spitalul Mărcuţa, unde este internat în februarie 1889, apoi mutat la Sanatoriul doctorului Şuţu din Bucureşti, iar la 15 iunie moare la Sanatoriul Caritas. Într-una din însemnările sale, poetul își prevestea 78 de ani de viață. Nu îşi dorea să moară tânăr. Ar mai fi așternut pe hârtie gânduri și frământări, nu ar mai fi scris în presa vremii! Dar Domnul l-a luat exact la jumătatea drumului pe care îl visa. Din presa vremii şi din declaraţiile martorilor s-a putut face un film al trecerii sale în eternitate.

    Cu o seară înainte, Eminescu se plângea doctorului de gardă că se simte năruit. Erau ultimele sale cuvinte rostite. Medicul l-a sfătuit să se liniștească, pentru ca să poată adormi. Ba mai mult, i-ar fi înmânat un pahar cu lapte prin vizeta ușii de metal prin care-l privea cine știe cu ce sentimente, poate de milă, poate de rutină, poate de iritare că i-a tulburat seara cu vreo dorință banală. Nu avea de unde să știe că era ultima dorință, ultima zvâcnire, cea din urmă tristă constatare care parcă rezuma totul: toate ale acestei lumi s-au năruit. Eminescu îşi începea alt drum… Medicii dimineața au constatat decesul și au dispus un fel de necropsie. I-au scos creierul pe care l-au trimis la laboratorul Babeş pentru analize. Au lucrat grosolan căci în sicriu, capul poetului era înfășurat cu o bandă neagră care-i acoperea și o bucată din frunte. Doctorul Marinescu de la laboratorul Babeş va scrie mai târziu unui ziarist ieșean care-l rugase să-i dea informații despre rezultatele analizei creierului defunctului poet: „Din nefericire nu aș putea să vă dau multe informații în privința creierului marelui și nefericitului poet Eminescu. Creierul mi s-a adus de la Institutul Șuțu într-o stare de descompunere, care nu permitea un studiu fin al structurii circumvoluțiunilor. Creierul era într-adevăr voluminos, circumvoluțiunile bogate și bine dezvoltate și prezenta ca leziuni microscopice o meningită localizată în lobii anteriori”. Parcă cu o nefirească grabă, Eminescu fu așezat în mormânt sâmbătă. Nu ştim ce a împiedicat oficierea slujbei de înmormântare după Sfânta Liturghie slujită dimineață în biserica Sf. Gheorghe cel Nou, acolo unde a fost depus sicriul în care zăcea. Din singura imagine păstrată de la înmormântarea poetului, un desen realizat de cunoscutul grafician Constantin Jiquidi, se observă că unii aveau în mâini umbrele. Să fi plouat aşa de tare încât s-a amânat slujba? Augustin Z. N. Pop, în cartea Pe urmele lui Mihai Eminescu, spune că acea zi a fost ploioasă şi mohorâtă. Apropiații, puținii prieteni, dar și cei închipuiți, mulți studenți și elevi ai Școlii Normale de Institutori din București, precum și nelipsiții curioși au înțesat biserica și curtea acesteia. Presa vremii scria că o doamnă din Moldova, îmbrăcată în negru, a aşezat pe pieptul poetului un buchet de flori „nu mă uita”! Sigur, nu putea fi alta decât cea care l-a iubit, l-a inspirat şi l-a ajutat în clipe grele, Veronica Micle. Șapte coroane, din partea Academiei Române și a câtorva cotidiane, străjuiau sicriul. Pe una din ele scria: „Din partea amicilor”. Gest frumos, dar care ascunde în spatele lui o ciudată prietenie. Același autor, Augustin Z. N. Pop, într-o interesantă carte dedicată vieții lui Eminescu, prezintă un manuscris din Biblioteca Academiei Române care conține o listă a acestor prieteni de-ai poetului, care, mișcați de o profundă compasiune, au făcut chetă pentru cumpărarea coroanei. Donatorii erau nume sonore la acea vreme în lumea politică, mari latifundiari, proprietari de edituri și tipografii, cu mari disponibilități bănești care le permiteau să cumpere nu doar o coroană, ci poate un întreg cartier din Bucureștiul de atunci. Și cu toate acestea abia au catadicsit să cheltuiască „fabuloasa” sumă de 270 de lei pentru florile de pe catafalcul lui Eminescu. Tabelul chiar prezintă o promisiune neonorată a unui mare politician al vremii. Într-o confesiune tulburătoare, poetul spunea cu ceva timp înainte de a fi fost fulgerat de moarte: „O singură fericire ar renaşte in sufletul meu, dacă aş putea să ascund nedreptatea. Posteritatea nu vreau să afle că am suferit de foame din cauza fraţilor mei. Sunt prea mândru în sărăcia mea”. Sicriul, acoperit într-o pânză neagră, purta către căpătâi volumul de poezii îngrijit de Maiorescu, pentru care defunctul suferise atât de mult. Slujba înmormântării a fost oficiată de un singur preot care, la final, nu a rostit obişnuitul necrolog. Răspunsurile la strană au fost date de corul Mitropoliei, dirijat de C. Bărcănescu, unul din adevărații amici de-ai poetului. G. D. Scraba, în cartea Amintirea lui Mihai Eminescu, afirmă că la finalul slujbei corala a interpretat o melodie pe versurile poeziei Mai am un singur dor, asistența fiind profund marcată de melodie, dar mai ales de stihuri, care acum deveniseră parcă un dangăt de clopot ce bătea cadențat la ușa sufletelor celor prezenți. Necrologul a fost rostit de Grigore Ventura, prim redactor la ziarul „Adevărul”. Spicuim din el câteva cuvinte: „Acela ce zace aici înaintea noastră n-a fost al nimănui, ci al tuturor românilor. Nu e dar de mirare că toți îl plângem; dar lacrimile noastre, ale tuturor, se vor schimba în rouă roditoare și binefăcătoare sub razele luminoase ce va răspândi soarele amintirii poetului iubit”. După încheierea cuvântării, cortegiul funerar a pornit către Cimitirul Bellu. Sicriul a fost așezat într-un dric simplu, tras de doi cai. În fruntea mulțimii care însoțea pe Eminescu pe ultimul drum al acestei vieți până la bolțile veșniciei, se aflau: Mihail Kogălniceanu, Toderiță Rosetii (fratele Elenei Cuza), Titu Maiorescu, Lascăr Catargiu și alți reprezentați de marcă ai vieții culturale și politice a vremii. În fața Universității s-a făcut un popas, prilej pentru o nouă cuvântare. Reputatul profesor de filozofie, Dimitrie August Laurian, a rostit un scurt cuvânt evidențiind activitatea jurnalistică a poetului. Între altele vorbitorul a spus: „…avem dinaintea noastră un cadavru în care a trăit o comoară de gânduri. Materia își urmează prefacerea sa în nesfârșit”. Condoleanţele studențimii adunate în număr mare au fost rostite de tânărul Gheorghe Calmuschi, originar din „Betleemul” lui Eminescu. Prin cuvinte emoționante, vorbitorul a arătat aprecierea tinerilor studioși față de geniul celui ce era dus către cimitir: „…Şi noi care te-am iubit şi te-am preţuit atât de mult îţi vom dezmierda cu lacrimi multă vreme mormântul tău şi-l vom corona cu flori de tei, pronunţând numele Eminescu, care conţine în el aşa de mult, cât o lume întreagă”. Trista adunare a pornit apoi pe Calea Victoriei către locul dinainte pregătit în cimitirul Bellu, parcela 9, unde Eminescu a fost coborât în pământ.

  4. ghita doru zice:

    eminescu sa ne judece,

  5. ionut zice:

    va rog sa postati si acele poezi interzise ale MARELUI MIHAI EMINESCU,avem nevoie de ele.

  6. ionut zice:

    Doina
    Mihail Eminescu

    De la Nistru pân’ la Tisa
    Tot Românul plânsu-mi-s-a
    Ca nu mai poate strabate
    De-atâta strainatate.

    Din Hotin si pân’ la Mare
    Vin Muscalii de-a calare,
    De la Mare la Hotin
    Mereu calea ne-o atin;

    Din Boian la Vatra Dornii
    Au umplut omida cornii
    Si strainul te tot paste,
    De nu te mai poti cunoaste.
    Sus la munte, jos la vale
    Si-au facut dusmanii cale;

    Din Satmar pâna ‘n Sacele
    Numai vaduri ca acele.
    Vai de biet Român saracul,
    Indarat tot da ca racul,
    Nici îi merge, nici se ‘ndeamna,
    Nici îi este toamna toamna,
    Nici e vara vara lui
    Si-i strain în tara lui.

    Dela Turnu ‘n Dorohoiu
    Curg dusmanii în puhoiu
    Si s-aseaza pe la noi;
    Si cum vin cu drum de fier,
    Toate cântecele pier,
    Sboara paserile toate
    De neagra strainatate.

    Numai umbra spinului
    La usa crestinului.
    Isi desbraca tara sânul,
    Codrul – frate cu Românul –
    De secure se tot pleaca
    Si isvoarele îi seaca
    Sarac în tara saraca!

    Cine-au îndragit strainii
    Mânca-i-ar inima cânii,
    Mânca-i-ar casa pustia
    Si neamul nemernicia.

    Stefane, Maria Ta,
    Tu la Putna nu mai sta,
    Las’ Arhimandritului
    Toata grija schitului,
    Lasa grija Sfintilor
    In sama parintilor,
    Clopotele sa le traga
    Ziua ‘ntreaga, noaptea ‘ntreaga,
    Doar s-a ‘ndura Dumnezeu
    Ca sa-ti mântui neamul tau!

    Tu te ‘nalta din mormânt
    Sa te-aud din corn sunând
    Si Moldova adunând.
    De-i suna din corn odata,
    Ai s-aduni Moldova toata,
    De-i suna de doua ori
    Iti vin codri ‘n ajutor,
    De-i suna a treia oara
    Toti dusmanii or sa piara
    Din hotara în hotara,
    Indragi-i-ar ciorile
    Si spânzuratorile!

    Cine ne-au dus Jidanii
    Nu mai vaza zi cu anii
    Ci sa-i scoata ochii corbii
    Sa ramâe ‘n drum cu orbii
    Cine ne-au adus pe Greci
    N’ar mai putrezi în veci
    Cine ne-au adus Muscalii
    Prapadi-l-ar focul jalei
    Sa-l arza sa-l dogoreasca
    Neamul sa i-l prapadeasca

    Cine tine cu strainii
    Mânca-i-ar inima cânii
    Mânca-i-ar casa pustia
    Si neamul nemernicia

  7. Maria zice:

    Pentru ca era un geniu , pentru ca era un desavarsit patriot ,pentru ca era un crestin , fiind inconjurat de „prieteni „oameni ai Sistemului , acest geniu al romanilor ,a fost achitat , pentru ca reprezenta un „pericol ” in Sistemul de atunci .
    Multi dintre oamenii politici si de cultura din acea vreme ,faceau parte masonerie .
    Patriotismul lui Eminescu ,nu cade bine si nici poeziile lui pline de patriotism si credinta ortodoxa (cinstirea Maicii Domnului etc) ,unice in lume , erau incomode .
    Mihail Kogalniceanu ,Titu Maiorescu ,Slavici (care ar fi fost unul din cei mai „buni „prieteni ai
    poetului ) si altii ,faceau parte din masonerie .
    Tot ce am invatat noi la scoala despre sfarsitul lui Eminescu ,sunt minciuni colosale .

  8. Dinu zice:

    Crăiasă alegându-te
    Îngenunchem rugându-te,
    Înalţă-ne, ne mântuie
    Din valul ce ne bântuie;
    Fii scut de întărire
    Şi zid de mântuire,
    Privirea-ţi adorată
    Asupră-ne coboară,
    O, Maică prea curată
    Şi pururea Fecioară,
    Marie!

    Noi, ce din mila Sfântului
    Umbră facem pământului,
    Rugămu-ne-ndurărilor
    Luceafărului mărilor;
    Ascultă-a noastre plângeri,
    Regină peste îngeri,
    Din neguri te arată,
    Lumină dulce clară,
    O, Maică prea curată
    Şi pururea Fecioară,
    Marie!

  9. Traian zice:

    …..nici un roman nu este el…..Eminescu este roman absolut…….suma lirica de mari voivozi….Petre Tutea

  10. Daniel R. zice:

    LA STEAUA

    La steaua care-a rasarit
    E-o cale-atât de lunga,
    Ca mii de ani i-au trebuit
    Luminii sa ne-ajunga.

    Poate de mult s-a stins în drum
    În departari albastre,
    Iar raza ei abia acum
    Luci vederii noastre.

    Icoana stelei ce-a murit
    Încet pe cer se suie;
    Era pe când nu s-a zarit,
    Azi o vedem, si nu e.

    Tot astfel când al nostru dor
    Pieri în noapte-adânca,
    Lumina stinsului amor
    Ne urmareste înca.

    (1886, 1 decembrie)

    Poate că Eminescu nu l-a inspirat pe Einstein la formularea teoriei relativității restrânse în 1905 și a celei generalizate în 1916. Dar Eminescu a pus în versuri teoria relativității, cu mult înaintea acestuia, în poezia „La Steaua”, scrisă în 1886.
    Cât de minunat este Eminescu, îți mulțumim Doamne că ni l-ai dat !
    Să ne amintim de oamenii minunați pe care ni-i trimiți Doamne și care mai sunt și astăzi printre noi, nevoitorii din sfintele mănăstiri, duhovnicii neamului, părintele Justin Pârvu și câți alții pe care nu-i știm a-i pomeni cu numele, care se roagă neîncetat pentru noi toți, îți mulțumim Doamne că ni-i dai pe toți aceștia.

    Uitându-mă doar câteva comentarii mai sus, la Doina lui Eminescu, mă întreb cât de genial putea fi acest om minunat, încât să scrie:
    „Codrul – frate cu Românul –
    De secure se tot pleaca
    Si isvoarele îi seaca”
    Câți conștientizau la acea vreme, dar și astăzi, legătura între codru și apa dătătoare de viață, între despăduriri și calitatea solului și a climei ?
    Considerând activitatea publicistică a lui Eminescu, de o actualitate înspăimântătoare, este lesne de înțeles de ce nulitățile politice de astăzi, cocțate la conducerea distrugerii României, ar dori să fie scos din programă dacă s-ar putea, pentru că de omorât l-au omorât deja iluștrii lor înaintași purtători de șorțulețe și jurăminte secrete – nu vă faceți griji, nu pentru servirea neamului.
    Doamne ocrotește-i pe români !

  11. prconstantin zice:

    Doamne ajuta!
    Domnule Stelian Gombos,
    Te felicit pentru acest articol! Este sinteza minunata!

    Intrucat intre comentarii apare si citarea necrologului lui Ventura (un tradator), un articol pe care l-am citit in revista ”Condeiul Ardelean”,preluat de pe adresa:
    http://www.miscarea.net/1-de-ce-trebuia-asasinat-eminescu.htm
    Ca sa intelegem mai bine.

  12. Maria zice:

    Interesante link-uri , adevarul iese la suprafata ,chiar daca , dupa mult timp in care a stat ascuns de catre asasinii si complicii acestora ,care au chinuit si omorat unul dintre cei mai mari patrioti romani ,geniu al culturii , iubitor al frumusetilor naturii create de Dumnezeu ,un cinstitor al Maicii Domnului si un crestin ortodox autentic ,a murit ca un martir ,pt ca isi iubea tara si credinta mai mult decat pe sine .
    Patriotismul si credinta , cinstirea Maicii Domnului ,au fost daruri de la Dumnezeu , cu care s-a despartit de aceasta lume .
    Dusmanii lui au si fost judecati pt faptele lor ,atunci cand si-au gasit si ei sfarsitul .

  13. Magdalena Budurescu zice:

    …toate-s vechi, si noua toate,/ce e rau si ce e bine/tu te-ntreaba si socoate…
    Eminescu…e in toate !

Spuneţi-vă părerea, respectând conţinutul articolului! (Mesajele ce nu corespund vor fi şterse!)

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s