Mereu actuale: Cele șapte cuvinte către tineri ale Părintelui Gheorghe Calciu-Dumitreasa

Primul cuvant catre tineri: CHEMARE

Cuvantul cel dintai l-am facut, o, Teofile,
despre toate cele pe care a inceput Iisus a le face si a le invata” (Fapte 1, 1)

A venit acum vremea, tinere, sa auzi un glas care te cheama. Un glas pe care nu l-ai mai auzit; sau poate da, dar pe care nu l-ai inteles si nu l-ai ascultat. Este glasul lui Iisus! Nu tresari, nu te mira, nu zambi neincrezator, tanarul meu prieten! Glasul care te cheama nu este al unui mort, ci al unui inviat. El nu te striga din istorie, ci din adancul propriei tale fiinte. Cuvintele acestea, rostite si scrise aici, sunt din strafundurile tale, pe care nu ti le cunosti. Ti-a fost poate rusine sau teama sa cobori in adancul tau si sa le descoperi. Ai crezut ca in tine zace o fiara, un mormant al instinctelor din care se ridica strigoii inspaimantatori ai patimilor, si nu ti-ai vazut fata de inger, caci tu inger esti. Daca nu ti-a spus-o nimeni pana acum, ti-o spune Iisus, si marturia lui este adevarata, caci nimeni nu L-a dovedit vreodata de minciuna. Ce stii tu, tinere, despre Hristos? Daca tot ceea ce stii ai invatat la scoala, la orele de ateism, ai fost frustrat cu rea-credinta de un adevar – de singurul Adevar care te poate face liber. Ce stii tu despre Biserica lui Hristos? Daca tot ceea ce stii se reduce la Giorano Bruno, despre care ti s-a vorbit la educatia asa-zis „ateist-stiintifica”, ai fost privat in mod neomenos de lumina adevaratei culturi, de stralucirea spiritualitatii, care este garantia libertatii tale de om. Unde ai auzit, prietene, cuvintele acestea: „Iubiti pe vrajmasii vostri, binecuvantati pe cei ce va bleastama, faceti bine celor ce va urasc si rugati-va pentru cei ce va vatama si va prigonesc”? Daca nu le-ai auzit niciodata, cine si cu ce drept ti le-a interzis? Cine ti-a interzis sa stii ca exista o cale mai buna, mai dreapta si mai simpla decat cea pe care ratacesti orbecaind acum? Cine ti-a pus valul peste ochi, ca sa nu poti vedea lumina cea minunata a dragostei propovaduite si traite de Iisus pana la ultimele ei consecinte? Te vad pe strada, prietene, tanar si frumos, si deodata, totul se schimba in tine, fata ta se schimonoseste, instinctele iti rabufnesc in afara, ravasindu-ti fiinta ca o dezlantuire de stihii, si devii violent… De unde ai invatat violenta, tinere? De la cine? Ti-am vazut mama blanda si cu ochii in lacrimi, ti-am vazut tatal cu fata impietrita de durere – si am stiut ca nu de la ei ai invatat-o… Atunci, de unde? Pleaca-ti urechea si asculta chemarea lui Iisus, chemarea Bisericii Lui. Afara, pentru violenta ta nesabuita, te asteapta tribunalele si inchisoarea, unde sufletul tau poate fi iremediabil ucis. Te-am vazut cu durere inaintea tribunalelor, unde faptele tale capatau dimensiuni de oroare. Te-am vazut speriat, sau cinic, sau bravand – si toate aceste atitudini ale tale imi aratau cat de aproape de marginea prapastiei te aflai; si m-am intrebat, inca o data, cine este vinovat pentru caderea ta. Vino la Biserica lui Hristos! Numai aici vei gasi consolare pentru fiinta ta ravasita, numai in ea vei afla certitudinea; fiindca numai in Biserica vei auzi glasul lui Iisus spunandu-ti cu blandete: „Fiule, iertate isi sunt tie greselile tale, pentru ca mult ai suferit. Iata, te-ai facut sanatos; de acum sa nu mai gresesti”… Nimeni nu ti-a scris vreodata cuvintele acestea, dar acum le auzi. Ti s-a vorbit de ura de clasa, de ura politica, de ura si mereu de ura.

Cuvantul „iubire” ti-a sunat strain, dar acum Biserica lui Hristos iti arata o cale mai buna, o cale a dragostei. Ai fost pana acum sclavul instinctelor tale, trupul tau a fost un simplu instrument prin care ele s-au exteriorizat. Si acum poti sa auzi acest glas al lui Iisus, Care graieste prin gura Apostolului Său: „Au nu stii ca tu esti templul lui Dumnezeu, ca in tine locuieste Duhul lui Dumnezeu?. Ti s-a spus ca descinzi din maimuta, ca esti o fiara care trebuie dresata, iar acum afli un lucru uluitor: tu esti templul lui Dumnezeu, in tine salasluieste Duhul lui Dumnezeu! Esti rechemat, tinere, la demnitatea ta de om metafizic; esti ridicat de acolo de unde educatia gresita te-a coborat din sacrul oficiu, de a fi temple in care sa locuiasca Dumnezeu. Noi te chemam la puritate. Daca nu ai uitat cuvantul „inocenta”, daca au mai ramas zone de copilarie neintinata in tine, nu vei rezista acestei chemari. Vino in Biserica lui Hristos! Vino sa inveti ce este inocenta si puritatea, ce este blandetea si ce este iubirea. Vei afla care este rostul tau in lume, care este scopul existentei noastre. Spre stupoarea ta, vei afla ca viata noastra nu sfarseste in moarte, ci in inviere; ca existenta noastra este spre Hristos si ca lumea nu este doar un moment gol, in care sa stapaneasca neantul. Vei avea o nadejde si nadejdea te va face tare. Vei avea o credinta si credinta te va mantui.

Vei avea o dragoste si dragostea te va face bun. Aceasta este, tanarul meu prieten, cel dintai cuvant pe care Iisus ti-l adreseaza prin tumultul lumii, prin desisul patimilor cu care nimeni niciodata nu te-a invatat sa te lupti, prin transparenta visolor tale de inocenta, care te mai bantuie din cand in cand. Iisus te cauta, Iisus te-a aflat!

Al doilea cuvant catre tineri: SA ZIDIM BISERICI!

„…că tu eşti Petru, şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea,
şi porţile iadului nu o vor birui.”

Iţi aduci aminte, tinere, când ţi-am spus că un glas nou te cheamă şi că este glasul lui Iisus? Dar unde şi la ce te cheamă? Ce făgăduinţă ademenitoare pentru setea ta de cunoaştere şi de adevăr îţi face Mântuitorul?

Glasul lui Iisus te cheamă la Biserica Lui. Trăieşti într-o familie, într-o societate, într-o lume. Te leagă de familia ta acel inefabil glas al sângelui, pe care nu-l poţi renega şi care se răzbună prin suferinţa ta, atunci când îl trădezi. Trăieşti în mijlocul neamului tău, pe care îl simţi ca pe o entitate metafizică; nu ca pe o grupare de indivizi izolaţi ci ca pe un suflet imens şi unic, în care tu eşti totul şi totul trăieşte prin tine. Exişti într-o lume cu bucuriile şi durerile ei şi vibrezi la aceste bucurii şi dureri fiindcă este ceva în tine care te leagă şi te unifică inextricabil cu toţi semenii tăi. Unde este atunci Biserica lui Hristos, la care eşti chemat? Ea este peste tot. Ea cuprinde în sine toate fiinţele omeneşti ba mai mult: şi toate fiinţele cereşti căci Biserica nu cunoaşte istorie: istoria ei este prezentul spiritual. Familia, societatea poartă în ele destinul tragic al limitării lor prin circumscriere în istorie. Istoria este, prin definiţie, cronologia nefericirii şi drumul spre salvare. Dar tu, tânărul meu prieten, eşti chemat la Biserica lui Hristos, care a fost gândită din veşnicie în Dumnezeu şi care poartă în ea desăvârşirea, aşa cum lumea îşi poartă în ea propria esenţă. Societatea te socoteşte un simplu element constitutiv, o cărămidă între celelalte cărămizi; libertatea ta este de a fi o cărămidă odată pentru totdeauna fixată. Libertatea aceasta este libertatea constrângerii şi aici începe drama ta, fiindcă libertatea este în tine, dar tu nu ştii s-o descoperi în sensurile ei adevărate, nici s-o foloseşti atunci când, în sfârşit, vei fi descoperit-o. Ţi s-a spus că tu nu ai libertate, că libertatea ta este înţelegerea necesităţii, iar necesitatea îţi este impusă de un element cu totul exterior ţie, ca într-o construcţie moartă. Biserica lui Hristos este vie şi liberă. In ea ne mişcăm şi trăim prin Hristos, Care este cap al Bisericii, având libertate deplină, căci în ea cunoaştem Adevărul, iar Adevărul ne face liberi (Ioan 8:32). Când surâzi unui întristat; când ajuţi unui bătrân să păşească mai uşor; când dai pomană săracului şi-l vizitezi pe bolnav; când rosteşti: „Doamne, ajutămă!” – eşti în Biserica lui Hristos. Când eşti bun şi îngăduitor; când nu te superi pe fratele tău, chiar dacă acesta ţi-a rănit sensibilitatea; când zici: „Doamne, iarta-l!” – eşti în Biserica lui Hristos. Când munceşti cinstit acolo unde te afli şi când seara te întorci ostenit, dar cu zambetul pe buze la ai tăi, aducând cu tine o lumină calda şi plină de omenie; când răscumperi răul prin iubire – eşti în Biserica lui Hristos. Vezi dar, tânărul meu prieten, cât de aproape eşti de Biserica lui Hristos? Tu eşti Petru şi Dumnezeu îşi zideşte Biserica Sa pe tine. Tu eşti „piatra” Bisericii Lui, pe care nimeni şi nimic nu o va clinti, pentru că eşti o „piatră” liberă, un suflet care se realizează pe sine în această Biserică, nu un condamnat la încremenire. Să zidim biserici, prietene al meu! Să zidim biserici din inimile noastre fierbinţi, în care străfulgera soarele cel luminos al dreptăţii, Hristos, Cel ce ne-a spus că prin credinţă suntem liberi de păcat. Să zidim bisericile credinţei noastre, pe care nici o putere omenească nu le poate zdruncina, fiindcă temelia ultimă a Bisericii este însuşi Hristos. Să-l simţi pe semenul tău alături de tine, mereu prezent, şi să nu te întrebi niciodată: „Cine este omul aceasta?“, ci să-ţi spui: „Nu este un străin. Este fratele meu. Este Biserica lui Hristos, ca şi mine“. Priveşte înapoi, prietene, şi te cutremură! Priveşte înainte şi te bucură! Istoria este un şir de evenimente osificate din care se ridică, din când în când, mărturiile vii ale credinţei voievodale, întruchipate în biserici şi mănăstiri. Tezaur al sufletului românesc şi creştin, ele reprezintă duhul ce dă viaţă tradiţiei noastre naţionale. Tot ce cade în afara acestei spiritualităţi este sortit pieirii. S-au prăbuşit munţi, au ars păduri, au pierit popoare. Dar bisericile au rămas vii, iar mănăstirile sunt căţuia din care urcă încontinuu spre cer fumul rugăciunilor. Nu putem afirma continuitatea unei spiritualităţi româneşti, nu putem susţine că am preluat nealterate tradiţia şi sufletul neamului, dacă vom dărâma bisericile care le-au exprimat plenar. Nu putem vorbi de voievozii români dărâmându-le ctitoriile; nu putem vorbi de Mihai Viteazul făcând să dispară într-o singură noapte Biserica Enei! Nici o cramă, nici o cârciumă „Dunărea”, nouă sau veche, nu poate echivala măcar o singură piatră din temelia Bisericii Enei. Nici o doctrină ateistă, nici un argument aşa-zis „ştiinţific” nu te poate opri, tinere prieten, de la interogaţia despre existenţă şi sensul ei, despre Dumnezeu şi mântuire. Această interogaţie este dovada libertăţii tale faţă de orice constrângere, faţă de materia însăşi; este drumul tău spre Biserică şi poarta prin care pătrunzi în ea. Nu ezita în prag, prietene! Intră! De atâţia ani stai pe pragul Bisericii, fără să ştii. De atâţia ani auzi glasul Iui Iisus spunându-ţi „Pe cel ce vine la Mine nu-l voi da afară“. Lumea te alungă, te oprimă, te alienează. Iisus te primeşte, te mângâie şi te redă ţie însuti. Vino să construieşti biserici alături de noi! Să reconstruim în suflet o Biserică a Enei, hristică şi voievodală, vie şi nemuritoare, până ce o vom vedea ridicată şi aievea, pe locul ei – mărturie straşnică a credinţei noastre creştine şi a afirmării noastre naţionale! Fără biserici, fără mănăstiri, suntem [ca nişte] venetici. Cine dărâmă biserici, dărâmă însuşi argumentul dăinuirii noastre materiale şi spirituale pe acest pământ hărăzit nouă de Dumnezeu. Tinere prieten, nu mai eşti singur. Eşti în Biserica lui Hristos”.

Al treilea cuvant catre tineri: CER SI PAMANT

Dar noi asteptam, potrivit fagaduintelor Lui, un cer nou
si un pamant nou, in care locuieste dreptatea…” (II Petru 3, 13).

Ma adresez din nou tie, tinere, pentru ca pe tine te-am ales dintre toti cei carora m-as fi putut adresa; caci tu esti cel mai apt sa asculti cuvantul lui Hristos, tu esti nobil si pur, deoarece educatia ateista nu a reusit inca sa intunece cerul din tine. Tu inca mai privesti in sus, tu inca mai poti auzi chemarile inalte; zborul tau spre sferele ceresti nu a putut fi zavorat de gratiile unor conceptii arbitrare. Pentru tine aspiratia spre cer exista, materia nu te-a facut prizonierul ei. De aceea, tinere, te chem de sapte ori, caci sapte sunt laudele zilei catre Dumnezeu, asa cum spune Psalmistul: „De sapte ori pe zi Te-am laudat pentru judecatile dreptatii Tale” . Vom vorbi astazi despre cer si despre pamant. Nu te voi infricosa, prietenul meu, cu tablourile zguduitoare ale sfarsitului lumii. Zilnic ne sta moartea in fata: prezenta ei e mai sufocanta decat viata, mai reala decat ea, caci moartea e cosmarul nostru de fiecare clipa. Traiesti cu moartea langa tine, prietene, si inca nu te-ai obisnuit cu ea, fiindca esti viu si autentic, mai viu si mai autentic decat iti inchipui tu insuti. Un cer si un pamant… Imi aduc aminte de o poezie. O recita cineva de pe ecranul televiziunii, poetul insusi. Tinea mana dreapta ridicata, avea o fata fortat inspirata si scanda monoton, incercand sa provoace auditoriului un fel de transa. Fiecare vers era secondat de un cor de copii – falsa litanie, impusa de circumstanta: „Poti sa numeri, cerule, cate unul, cate doi, cate trei…” – si asa mai departe, pana la zece. Era o imprecatie, o sfidare pe care o arunca cerului. In esenta, poezia pe care am ascultat-o voia sa spuna ce cerul putea sa-i numere pe poet si pe cei impreuna cu el, cate unul, sau cate doi, sau cate trei, mult si bine, dar nu-i va putea birui. Cam aceasta era ideea. Era un poet ateu si adept declarat al materialismului. Dar carui „cer” s-o fi adresat el? Sa fi fost „taria” constituita din straturile succesive ale atmosferei? Ar fi fost un monolog fara noima. Poetul, dupa convingerea cu care vorbea, se adresa cuiva care-l putea auzi si chiar „numara”. Ciudat, caci nu era vorba de o personificare (devenita atat de banala pentru poezie), ci el credea cu tot dinadinsul ca este auzit si ca sfidarea lui era un act de eroism. Se adresa cerului metafizic, pe care se caznea sa-l diminueze si sa-l nege afirmandu-l!

Tocmai despre acest cer vreau sa-ti vorbesc aici, prietenul meu. „La inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul”. Un cer si un pamant, un imanent si un transcendent, un dat material si o aspiratie spre desavarsire; un spatiu supus timpului, pe de o parte, si o existenta aspatiala, atemporala, pe de alta parte. De atunci si pana acum pastram in noi nostalgia integrarii noastre in cerul lui Dumnezeu; de atunci si pana acum nu am uitat nici o clipa ca acolo este centrul spre care aspira cerul din noi. Spune-mi, tinere, cat de mult ai crezut in afirmatia pe care ai auzit-o repetata pina la obsesie in scoala, la radio, la televizor, prin ziare, la adunarile de tineret, anume ca te tragi din maimuta? Si cat te-a onorat oare o asemenea descendenta? Noam Chomsky (lingvist american, parintele gramaticii generative) spune ca „oamenii cei mai stupizi invata sa vorbeasca, dar cea mai inteligenta dintre maimute nu va ajunge niciodata sa o faca”… Si acum, iata, un glas din cer ti se adreseaza: „Tu esti fiul Meu!” Si, ca si lui Iisus pe cand vietuia in lume, glasul iti confirma: „Te-am proslavit si iarasi te voi proslavi”. Esti pamant si cer, intuneric si lumina, pacat si har. Stiu, prietene, ca te chinuiesc interogatiile despre sensul existentei tale in lume si despre rostul acestei lumi, in general. La intrebarea ta limitata, te-a putut oare satisface raspunsul gata fabricat si impus prin autoritarism: „Cerul este o fictiune, materia este totul; ea iti vorbeste prin simturile tale interne si externe”? Ea, materia, si-a organizat asadar structura si evolutia dupa niste legi atat de complicate, inainte de a fi existat si cel mai mic rudiment de creier, incat atunci cand a aparut creierul superior al omului, singura cale prin care materia se recunoaste pe sine, ea nu s-a mai putut recunoaste! De atunci si pana acum se zbate intr-o sterila si jalnica sfortare de a descoperi legile pe care materia acefala si le-a fixat intr-o vreme cand nu era decat intuneric si inconstienta! Tu ce crezi despre acest joc al neinteligentei care anuleaza orice inteligenta umana, fie ea si colectiva? Vezi ca pana si cea mai elementara logica te obliga sa admiti o inteligenta din afara lumii? Dar eu te chem la un zbor mult mai inalt, la abandonarea ta totala, la curajul care sfideaza ratiunea; te chem la Dumnezeu. La ceea ce transcede lumea, ca sa cunosti cerul infinit, cu bucuriile lui duhovnicesti, cerul pe care il bajbai acum in iadul tau, in cautarea ta si chiar in starea ta de revolta nedeliberata. Acest cer, cu ierarhia lui divina, cu lumina divina care coboara din treapta in treapta, pentru a se intoarce apoi la propria-i sursa, care este Dumnezeu, nu ne numara din doi in doi sau din zece in zece. Pentru ca, in fata cerului, prietene, tu nu esti o biata piesa prinsa intr-un mecanism care te zdrobeste, ci esti un suflet, un tot, atat de liber in actele tale, atat de demn de pretuit, incat Insusi Dumnezeu, sub chipul celei de a doua Persoane treimice, a venit in lume sa Se rastigneasca pentru tine. Cat de ridicola iti poate aparea acum sfidarea poetului care credea cu atata tarie in cer incat simtea nevoia sa asocieze imprecatiei sale corul copiilor, ca pe un scut! Sa nu crezi, tinere, in atotputernicica materiei! Pamantul este finit, materia o putem epuiza in cateva minute, prin scindari succesive, pina la disparitia ei, ajungand, daca nu-L admitem pe Dumnezeu, la neant. Vezi bine ca afirmatiile absolute ale materialismului se sprijina pe un suport limitat. Vezi bine ca atributele acordate materiei – infinita, eterna, autocreatoare – sunt notiuni pur spirituale. A nega cerul inseamna a nega orice existenta care nu cade sub incidenta simturilor mele. A nega spiritul inseamna a admite ca, in clipa in care mi-am inchis ochii si mi-am astupat urechile, lumea intra in inexistenta. Si acum, prietene, vreau sa-ti recit cel mai frumos poem care s-a scris vreodata despre cer si despre pamant. Este inceputul Evangheliei lui Ioan: „La inceput era Cuvantul si Cuvantul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvantul. Acesta era intru inceput la Dumnezeu. Toate prin El s-au facut; si fara El nimic nu s-a facut din ce s-a facut. Intru El era viata si viata era lumina oamenilor. Si lumina lumineaza in intuneric si intunericul nu a cuprins-o”. Cum ar putea oare intunericul sa incarcereze lumina, materia sa inabuse spiritul, ateismul sa anuleze credinta in Dumnezeu, sau constrangerea sa ne faca sa pierdem dorul de libertate? Cerul te numara pe tine singur si numai pe tine, pe fiecare in parte, tu, unica si nerepetabila fiinta, prietene al meu, omule!

Al patrulea cuvant catre tineri: CREDINTA SI PRIETENIE

Dar noi asteptam, potrivit fagaduintelor Lui,
un cer nou si un pamant nou, in care locuieste dreptatea…” (II Petru 3, 13).

Iata, tanarul meu prieten, ca am ajuns la jumatatea drumului pe care l-am inceput impreuna cu tine, in prima miercuri de dinaintea Postului Mare, din saptamana numita “a brânzei”. Atunci ti-a rasunat pentru prima data chemarea pe care urechile tale insetate de adevar au primit-o, iar sufletul tau dornic de absolut a urmat-o. Pe atunci eram singur, dar stiam ca glasul meu nu era vox clamantis in deserto, caci erau cuvintele lui Iisus; stiam ca vorbele prin care iti spuneam: „Pregateste calea Domnului, drepte fa cararile Lui spre inima ta!”, vor patrunde in urechile tale. Si nu m-am inselat, caci iata cati santem astazi aici ca sa ne marturisim, chiar si numai in inima noastra, credinta in Hristos si dragostea unora fata de altii. De ce te-am numit prietenul meu si de ce mi-am dat sufletul in inima ta, tinere? De ce am crezut in tine pina la a te implica in actele mele de credinta, pina la a-mi pune viata pentru tine? Pentru ca duhul meu a cunoscut sufletul tau, inca inainte de a-mi fi auzit tu cuvintele si inca inainte ca eu sa te fi vazut. Iti stiam nelinistea si framantarea, nefericirea si suferinta. Intelesesem inca de pe atunci ca rautatea ta era un scut impotriva lumii, iar bravada ta – o aparare pentru ranile tale. Pentru ca tu esti prietenul meu; ne leaga o prietenie pe care nimic si nimeni n-o poate desfiinta, deoarece libertatea noastra este garantata de Iisus, iar temelia iubirii noastre este El, Cel Inviat, Care ne-a spus: „De acum nu va voi mai numi slugi, caci sluga nu stie ce face stapanul ei; ci va voi numi pe voi prieteni, pentru ca toate cate am auzit

de la Tatal Meu vi le-am facut cunoscute” (Ioan 15, 15) Cine ti-a mai marturisit asemenea adevaruri? Din toate partile te inconjoara o atmosfera de mister, ca un complot urzit de cei mari. O retea selectiva nu lasa sa ajunga la tine decat ceea ce aserveste unei singure idei sau conceptii impuse. Unde este libertatea ta de optiune si unde este cuvantul tau? Unde este nobila libertate data tie de Dumnezeu, in baza careia poti avea satisfactia de a raspunde in fata istoriei? Atunci de ce sa ma mir ca nu stii ce este libertatea, nici cum s-o folosesti? De ce sa ma mir ca nu stii cu adevarat ce inseamna prietenia si iubirea, nici cui sa le dai, nici cum sa le pastrezi? Cine din lumea aceasta iti este prieten adevarat, sau cine „si-ar pune sufletul” pentru tine? Din orice grupare sociala ai face parte, esti mereu exclus de la rationamentele de baza, singurele care le justifica existenta ca fenomene sociale. Orice excludere de la aceste justificari te arunca in postura de sclav. Exista o taina sociala si filosofica de la care esti sistematic indepartat, oferindu-ti-se doar concluzia. Cu autoritate. Daca esti inapt sa cunosti calea prin care se ajunge la concluzii, de ce ai fi apt sa cunosti concluzia? Iar daca esti apt, atunci de ce aceasta taina? Se teme cineva de dreapta ta judecata? Sau de libertatea ta? Sau de prietenia ta? Poate sa fie credinta religioasa obiectul unei interdictii? Sclavajul de idei este la fel de greu ca orice sclavaj. Iisus iti ofera, prin Biserica, taina adanca a dumnezeirii si a prieteniei Lui. Nu mai esti rob, ci prieten, de vreme ce ti se dezvaluie taina lucrurilor divine. De mult eziti sa-L alegi pe Iisus ca prieten. Iti era poate teama de oceanul de libertate in care trebuia sa te afunzi. Dar Iisus te alesese cu mult inainte ca tu sa-I fi auzit glasul: „Nu voi M- ati ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi si v-am randuit sa mergeti si roada sa aduceti, iar roada voastra sa ramana” (Ioan 15, 16). Alegerea a fost facuta demult, fiindca Hristos te-a iubit dintotdeauna, tinere, iar acum tu ai raspuns chemarii Lui. De-acum esti randuit sa mergi si sa aduci roade care sa ramana. Sa fii, pentru lumea in care traiesti, un profet al lui Hristos. Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti si fiecare om sa-ti fie prieten. Sa propovaduiesti prin actele tale aceasta iubire unica si nelimitata, care-l ridica pe om de la treapta de rob la aceea de prieten al lui Dumnezeu. Sa fii profetul acestei iubiri liberatoare, care te scoate de sub orice constrangere, redandu-te tie integral, pentru ca tu insuti sa te oferi lui Dumnezeu. Cea mai injositoare aservire a ta este aceea prin care ti se interzice orice zbor teologic, orice incercare de a transcende imanentul si prizonieratul lui. „Tu esti robul vointei mele – pare a ti se spune – si vointa mea iti interzice sa crezi altceva decat ceea ce eu iti ingadui sa crezi!” De ce ti se interzice putinta de a parasi spatiul in care esti prizonier al simturilor si al ratiunii tale? De ce ti se impune ca real numai ce intra in aceasta circumscriere, iar restul e declarat fictiune? Si atunci, mai ales, de ce nu ti se ingaduie sa patrunzi cu propria ta cunoastere in aceasta asa-numita fictiune, ca s-o spulberi? Nu cumva exista temerea ca „fictiunea” este mai reala decat ceea ce ti se impune drept realitate? Un sistem filosofic sau teologic (si, mai ales, unul de traire) nu poate fi desfiintat din afara lui. Din acest punct de vedere, el ramane o realitate inexpugnabila pentru asediator. Fraze ca „Religia a fost creata de clasele exploatatoare” nu mai sunt astazi in stare sa starneasca nici macar un zambet. Ele sunt pur si simplu ignorate. Iar tie, pentru ca esti tanar, ti se cere sa iei in serios argumentatia vreunei „Biblii hazlii” sau vreunei „Anticazanii” din „Scanteia Tineretului”, care se intemeia numai pe interdictia de a i se raspunde! Libertatea inseamna eliberarea de pacat si de moarte in Hristos, iar in plan social

– lupta ideilor. La noi, ateismul are un curs fortat si din ce in ce mai restrans. Viata nu sta in autoritatea de stat. Credinta este insa in plin asalt, caci este un fapt de viata. Autoritarismul aserveste, credinta elibereaza. Am citit in „Contemporanul” din 11 noiembrie 1977, sub titlul „Cu ateii despre. religie”, declaratiile unor tineri la o ancheta facuta de reporterul revistei. Orice ancheta pe teme religioasa devine la noi sursa de neliniste si de teama, deoarece a fi credincios este, pentru oficialitate, aproape o tradare. Dar tinerii de care va vorbesc – toti membri ai PCR – au raspuns conform cu credinta lor, iar credinta lor i-a facut liberi. Va indemn pe voi toti sa cititi acest articol din „Contemporanul”, organ oficios de ideologie materialista al PCR. Veti vedea acolo ca tinerii anchetati s-au eliberat de sclavia teroarei, care ar fi putut sa-i determine sa-si ascunda adevarata credinta si sa faca declaratii formale de ateism. Ei au biruit insa instinctul de conservare si si-au afirmat public si curajos credinta si libertatea de optiune pentru ea. Ei au ales deschis pe Hristos si Biserica Lui. Erau toti tineri ca tine, prietenul meu, si tot ca tine de buni, de generosi, de bravi. Erau prietenii nostri. De aceea s-au si gasit unii dintre voi care sa le scrie cuvinte de pretuire si de incurajare, prin care voiati sa le spuneti ca nu sunt singuri, ca toti cei mai buni cred ca ei, iubesc ca ei, vor sa se exprime liber ca ei. Prietene, ne leaga aceasta infinita iubire a lui Hristos, ne leaga organic credinta in El. Si ne leaga prietenia noastra comuna, caci toti oamenii suntem prieteni de-ai lui Hristos. Nu te teme, tinere, sa te afirmi ca prieten al Lui. Nu te teme sa respingi o ideologie ateista, care urmareste sa-ti anuleze sufletul ca entitate metafizica, sau macar sa ti-l schilodeasca. Nu te teme sa afirmi ca neamul nostru este dintru inceputurile lui crestin si ortodox, ca douazeci de ani de ateism impus si de propaganda nu-i pot opri aspiratia spre absolut. Crede si iubeste! Credinta te face liber, iubirea te uneste. Vei fi liber in unirea cu Iisus Hristos si vei ramane in dragostea Lui. Iata cat de sus ai ajuns, prietene, incat esti acum prietenul lui Hristos! Pentru aceasta te iubesc, tinere; si pentru aceasta cred in tine. 1

Al cincilea cuvant catre tineri:
PREOTIA SI SUFERINTA UMANA

Tu esti preot in veac, dupa randuiala
lui Melchisedec… „ (Evrei 5,6)

Poate ca te-ai intrebat, tanarul meu prieten, de ce tocmai eu m-am adresat tie si in numele cui iti vorbesc. Ce drept am la acest cuvant care te tulbura si te obliga la intrebari nelinistitoare? De ce am venit sa-ti confirm spaimele tale neintelese si sa-ti deschid niste perspective atat de noi si de neasteptate incat sa-ti strice fragilul tau echilibru de aparare? Poate ca, descoperindu-ti puritatea si inocenta pe care nu ti le cunosteai, te-am facut mai vulnerabil la rautatea lumii. Te-am facut mai deschis pentru suferinta si este firesc sa te intrebi care este rostul ei. Are ea o finalitate, sau este doar o intamplare oarba, un destin trasat de stele, un ocean nesfarsit in care sa inoti fara nadejdea de-a ajunge la vreun tarm? Iti vorbesc in numele lui Hristos si al Biserici Lui. In numele preotiei la care Iisus m-a chemat. Fiindca nimic din ceea ce se petrece in lumea aceasta nu este un joc al intamplarii inconstiente si arbitrare, ci toate pornesc de la o cauza si tind spre o finalitate care se afla in afara lumii. Cauza este Dumnezeu si finalitatea este tot Dumnezeu; El este „inceputul si sfarsitul, Alfa si Omega” (Apocalipsa 1,8). Dar care oare este tabloul acestei lumi? Ce certitudine ne ofera ea, ce fericire ne poate astepta la cotiturile necunoscute ale vietii, ce mangaiere in nenorocire? Nu voi incepe nici cu viata, nici cu moartea, nici cu inceputul, nici cu sfarsitul, ci cu datul, cu ceea ce se intampla cu noi in fiecare zi. Te-ai intrebat, tinere, care este rostul tau in lume si daca totul se reduce la ea? Daca ne-am nascut sa fim robii materiei, ba inca printr-o justificare filosofica, atunci finalitatea vietii este sclavia. Daca libertatea noastra se reduce la necesitate sau la logica, atunci libertatea noastra este sclavie. Daca toata cunoasterea noastra se reduce la o sterila si niciodata implinita intelegere a legilor materiei, atunci cunoasterea noastra este sclavie. Daca iubirea noastra se reduce la lupta pentru existenta, iar sacrificiul nostru la perpetuarea speciei, atunci ele nu sunt decat sclavaj. In sfarsit, daca toate convingerile noastre izvorasc dintr-o doctrina oficial impusa, atunci ele nu pot fi decat sclavie. Si in toata aceasta insiruire, tinere prieten, unde este locul sufletului tau? Tu simti ca dincolo de tot materialismul cu care ai fost intoxicat, dincolo de ateismul care iti este impus cu violenta ideologica, exista ceva mult mai vast, mult mai autentic si mult mai aproape de tine decat tot ceea ce te-a sufocat in aceasta baie materialista. Spre acel ceva, ca spre o lume visata si banuita, te impinge duhul din tine. Aceasta lume se stravede ca un spatiu azuriu, scaldat in lumina soarelui, printre zabrelele interdictiilor pe care societatea ti le impune. Un limb. Sa stii, prietene, ca nici o ideologie ateista, nici o regula materialista, oricat de autoritar ti-ar fi impusa, nu este in stare sa ridice un zid total impenetrabil intre tine si lumea spirituala. Sufletul nu poate fi facut prizonier. Este o lege pe care materialistii o ignora, spre pierzania lor. In plan spiritual, nu exista prizonierat fara speranta. Invatatorii tai iti vorbesc despre ateism si merg in taina la biserica! Iata o fisura prin care lumina de aur a spatiului spiritual ajunge pana la tine. Conducatorii tai ideologici tuna si fulgera impotriva religiei, proferand imprecatiile cele mai teribile, dar la vreme de nenorocire isi fac si ei cruci repezi, cerand ajutor de la Dumnezeu! Ca in vremea cutremurului din 4 martie. Iata inca o fisura prin care sufletul tau evadeaza din carcera sufocanta pe care ideologia oficiala ti-a construit-o cu atata sirg. La sedintele de ateism, vorbitorii, obligati sa ia cuvantul, ii blameaza pe cei care cred sau care au fost prinsi savarsind „crima” de a merge la biserica. Dar dincolo de vorbele lor mincinoase, dincolo de afirmatiile lor rostite pe un ton fals, tu sesizezi teama de a nu fi descoperiti ca si ei au o credinta religioasa! Minciuna, in care ei inoata atat de lamentabil, sparge inca o data zidul carcerei tale, lasand sa patrunda pe acolo o dulce lumina, iar tu sa te intrebi: „De unde vine aceasta lumina nefireasca? Este o lumina straina de lumea noastra!”. Despre aceste lucruri ti-am vorbit in cele patru cuvinte anterioare si tot despre ele iti voi vorbi si mai departe. Fiindca sunt preot al lui Hristos. Pentru ca Dumnezeu ne-a descoperit, prin iubire, aceasta taina a lucrarilor Sale. Si fiindca Iisus mi-a poruncit sa ti-o fac cunoscuta si tie, ca tu sa nu poti spune: „Nu am stiut!”. Ca sa stii ca poti sa zbori si ca numai zborul spiritual este cu adevarat inalt; cel al materiei este ca un zbor cu aripi frante. Ti-am vorbit despre toate acestea, fiindca Biserica lui Hristos a iesit din catacombe. Ea straluceste orbitor pe pamintul acestei tari, inalt zidita in inimile noastre. A fost daramata Biserica Enei, dar cine dintre noi, romani si crestini, o poate uita? Se va ridica pe locul ei o carciuma, simbol al unei conceptii care socoteste biserica o plaga, iar carciuma o fericire pentru popor… Vai de arhitectul care va construi acolo, legandu-si pe veci numele de agresiunea impotriva unei dovezi a geniului romanesc voievodal de constructie si de credinta! Vai oficialitatii care isi va cladi gloria si autoritatea pe daramarea de biserici si pe zidirea de carciumi! Vai de acea conceptie care socoteste ca un han Agapia este mai de pret decat o manastire Agapia! Vai de cei ce socotesc ca Patriarhia Romana este istorie care poate fi pusa la muzeu, neintelegand ca ea este viata vie si mereu prezenta! Nu istorie osificata, ci suflet viu. Vai lor si vai celor ce se pleaca fortei, admitand distrugeri care niciodata nu vor putea fi admise de istorie! V-am spus toate acestea pentru ca sunt preot, pentru ca suntem preoti si ascultam de porunca lui Dumnezeu, Care spune ca lumina nu se ascunde sub obroc, ci ea trebuie sa lumineze dinaintea tuturor. (Matei 5,15) V-am spus toate acestea, tinerii mei prieteni, ca sa judecati si voi daca este drept inaintea lui Dumnezeu sa ascultam de oameni mai mult decat de Dumnezeu. Si deoarece Cel ce S-a jertfit pe cruce pentru mantuirea lumii ne-a poruncit sa nu ascundem adevarul cel dumnezeiesc. V- am spus toate aceste lucruri ca sa intelegeti ca prin credinta spargem zidurile si rupem lantul primejdiilor, chiar daca „in lume necazuri vom avea” (Ioan 16,13). Exista un razboi continuu intre bine si rau, intre dreptate si nedreptate, intre libertate si prizonieratul de idei, intre puritate si coruptie; si toate aceste batalii se dau pe un singur camp de lupta, care este inima omului. Acestei inimi ii vorbesc, eu, preotul lui Hristos, caci inima isi are ratiunile ei, pe care ratiunea le ignora, cum spunea Blaise Pascal („Le coeur a ses raisones, que la raison ne connait point …”). Ce inseamna atunci preotia? Ea inseamna sa fii martorul indurerat al suferintei umane si sa o iei pe umerii tai. Sa fii cel ce incalzeste pe lepros la san si da celui mizerabil viata prin suflarea gurii lui. Sa fii consolatorul tare al oricarui nefericit, chiar atunci cand tu insuti te simti doborat de neputinta. Sa aduci o raza de lumina stralucitoare in inimile celor nenorociti, chiar atunci cand ochii tai orbi au incetat demult sa mai vada lumina. Sa porti pe umerii tai muntele suferintei umane, chiar atunci cand fiinta ta striga zdrobita de propria-i suferinta. Dar carnea ta se va revolta si va zice: „Este inadmisibil eroismul acesta absurd! Unde este omul acela, unde este preotul pe care mi-l descrii, sa-i pun si suferinta mea pe umeri?”. Si totusi el exista. Din cand in cand se trezeste in noi preotul lui Hristos, care, asemenea samarineanului milostiv, se apleaca peste cel cazut intre talhari si, suindu-l pe asinul sau, il aduce din nou in Biserica lui Hristos. Si uita de sine si te consoleaza, omule al suferintei! Cine, astazi, se mai poate induiosa de suferinta ta? Cine altul, astazi, iti mai poate spune, induiosat de soarta ta, cuvinte de consolare? De la cine mai poti auzi, astazi, cuvintele lui Hristos: „Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati…” Te-am vazut, tanarul meu prieten, brutalizat de cei mai in varsta, jignit si insultat, numai din vina de a fi tanar. Ti-am vorbit atunci ca unui om cu slabiciuni si dureri, ca unei fiinte sensibile si fara aparare. Te-am vazut atunci, spre spaima si bucuria mea, cum te-ai aplecat si mi-ai sarutat mana, nu mie, ci preotului lui Hristos care-ti aducea consolarea. Pentru ca ai biruit moartea la care te condamnase o doctrina ateista, pentru ca ai inviat inaltandu-te din ruinele materialismului prabusit de tineretea si credinta ta, iti voi grai acum cuvintele lui Iisus, asa cum s-au rostit ele prin gura Apostolului Neamurilor. Ele sunt absurde pentru prizonierii materiei si materialismului, pentru cei ce substituie carciuma Bisericii si indecenta suferintei. Dar pentru tine ele vor suna pline de sens spiritual si de adevar: „Caci cuvantul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; dar pentru noi, cei ce ne mantuim, este puterea lui Dumnezeu. Caci scris este: Pierde-voi intelepciunea inteleptilor si stiinta celor invatati voi nimici-o. Unde este inteleptul? Unde e carturarul? Unde e cercetatorul acestui veac? Au n-a dovedit Dumnezeu nebuna intelepciunea lumii acesteia?” ( I Corinteni 1, 1820). Unde sunt toti acestia, prietene al meu? Nu mai este nici unul. Doar tu ai ramas aici, viu si intreg in Biserica lui Hristos; tu, popor sfant, agonisit de Dumezeu; tu, temelie pe care se zideste sufletul ortodox al neamului romanesc; tu, singura lui salvare si dainuire prin veacul acesta. 2

au venit sa asculte cuvantul lui Dumnezeu”. (Viata Parintelui Gheorghe Calciu)

Al saselea cuvant catre tineri:
DESPRE MOARTE SI INVIERE

„Adevarat, adevarat zic voua: Daca cineva va
pazi cuvantul Meu,
nu va vedea moartea in veac” (Ioan 8, 51)

Vom vorbi astazi, prietene, despre moarte si inviere. Ce stranie imperechere antinomica pentru urechile tale, care n-au auzit decat despre moarte si viata! Tu, tanarul meu prieten, nu cunosti decat sensul logic al afirmatiei sau al negatiei. Strans cu forta in corsetul material al lucrurilor, tu stii ca apa curge la vale, ca focul arde si ca norii contin sarcini electrice. Iar astfel de cunostinte trebuie sa-ti faca somnul linistit, urechea plecata spre ascultare si intelegerea limitata la ceea ce ti se da. Reteta universului ti se ofera ca un ravas in placinta. Decanii ideologiilor ateiste au primit „iluminari” care i-au pus in posesia adevarului absolut: inlocuirea unei greseli grosolane prin alta mai putin grosolana! Numai ca fiecare noua eroare iti este impusa cu obligatia de a o accepta ca adevar absolut. Incercarea de a primi in mod critic un adevar ideologic este o „erezie” periculoasa. Oficiantii ateismului incep deindata goana dupa vrajitoare… „Polii existentei noastre sunt nasterea si moartea”, afirma orice conceptie materialista. Tu, omule, esti sortit sa te nasti si sa mori, printr-un capriciu al naturii sau printr-un simplu joc al libidoului. Tu nu ai destin. Tu urmezi legea necesitatii si a cantitatii care, ca prin miracol, devine calitate – si trebuie sa accepti ca aceasta este ceea ce-ti guverneaza viata si moartea. Inseamna ca tu esti cea mai nefericita fiinta de pe pamant, caci nici plantele, nici animalele nu au constiinta vietii si a mortii. Dar tu stii! Tu esti constient ca traiesti si, mai ales, esti constient ca vei muri. Toata viata ta se desfasoara in sumbra perspectiva a mortii. Daca timpul nostru modern nu a crescut cu nimic sansele vietii, el a inmultit, intr-o masura nedefinita, posibilitatile mortii. Civilizatia si moartea, tragici cavaleri ai Apocalipsei, bantuie de un secol aceasta lume. Si nici un inger al invierii nu se arata la orizont, nici un arhanghel al dreptatii nu brazdeaza cerul si nu striga cu glas tunator ingrozitorilor cavaleri: „ Opriti-va! In numele Domnului, opriti-va!”. Pe cerul materialismului ateist scrie cu litere funebre: „Nu exista decat viata si moarte”. Si apoi o strasnica interdictie: „Este oprit sa crezi in inviere!”. Prietene, ce ti-a dat ateismul in loc atunci cand te-a deposedat de credinta in inviere? Ce dar ti-a oferit el atunci cand ti L-a luat pe Iisus cel Inviat? La ce alte sarbatori senine te-a chemat el atunci cand te-a pus sa muncesti in zilele de Pasti si de Craciun? Ce purificare si ce odihna spirituala ti s-au conturat dinainte atunci cand sarbatorile crestine au fost manjite cu noroiul denigrarii si cu lozincile violentelor verbale? Altadata, de sarbatori, oamenii cautau sa traiasca timpul lui Dumnezeu, dimensiunile largite spre infinit ale timpului; astazi masori plictisit, cu ochii pe ceas, timpul mitingurilor, ca pe un blestem. Altadata, de Pasti, ne impacam cu toti oamenii, dupa cuvantul cantarii pascale: „…si unul pe altul sa ne imbratisam; sa le zicem frati si celor ce ne urasc pe noi; sa iertam totul pentru inviere!”. Astazi, in zilele de Pasti, ni se distribuie distractii campenesti, orgii inecate in alcool, sfarsind, deseori, in violenta. Tu stii, tinere, ca o conceptie este valabila nu prin faptul ca exista, ci prin efectele ei pozitive. Si atunci judeca singur, prietene al meu, compara si apreciaza, dar, mai ales, decide-te! Fiindca ai de ales intre bine si rau, intre blandete si violenta, intre viata si moarte… Dar acum te voi lua cu mine intr-un orizont nou. Pentru acest zbor nesperat va trebui sa renunti la prejudecatile materialiste care ti-au fost implantate in minte. Va trebui sa-ti purifici inima de patimile pe care educatorii tai ti le-au cultivat inca din pruncie, dandu-le stralucire si nume de virtuti. Va trebui sa-ti lepezi necredinta si ateismul, ura si lipsa de respect, servilismul si violenta, lasitatea si orgoliul. Si, astfel purificat, sa te indrepti spre marele praznic al Invierii. Va trebui sa intelegi ca invierea lui Hristos este o innoire pentru univers, ca prin transformarea unuia toata lumea se schimba si ca la Cina cea de Taina, cand Iisus le vesteste ucenicilor apropierea patimilor Sale, acestea trebuiau sa ia o valoare mistica si salvatoare pentru lumea intreaga. Patimile sunt spre moarte, iar moartea spre inviere. Daca invierea nu exista, daca singura realitate este moartea, atunci suntem mai de plans decat pietrele. Caci privind lucrurile fara credinta, viata noastra dureaza numai de la nastere pana la virsta mortii, care poate fi la fel de bine la o zi sau la 70 de ani, caci „din clipa in care te-ai nascut esti deja destul de batran ca sa poti muri”. Ce inseamna acest scurt interval fata de vesnicia mortii?! Sa venim oare pe lume numai pentru a muri animalic, pentru a muri pur si simplu, ca o piatra care se rostogoleste de pe locul ei in hau, sau ca o vita lovita de toporul macelarului? O asemenea moarte nu are nimic uman in ea. Este un cosmar, caci dincolo de ea nu se intrezareste nici o lumina, ci doar intunericul groazei. Viata ni se infatiseaza ca o tragedie, din pricina unei astfel de morti si a suferintei care o precede. Credincios sau necredincios, nici un om nu poate scapa acelei ultime judecati, care precede cu o clipa agonia si care este tribunalul constiintei noastre. Si cine dintre noi se simte inocent la aceasta judecata?! Ne inspaimanta moartea, cu sumbra ei lipsa de perspectiva, pentru ca ne-a slabit credinta si pentru ca, in teama generala care guverneaza lumea, moartea nu ne mai apare ca o eliberare, ci ca o suprema groaza. Pentru ca am dezumanizat moartea prin lepadarea de Dumnezeu, iar materia nu poate domina spiritul decat prin siluire. Cei mai mari si mai inversunati atei ai secolului nostru, care nu numai ca au facut din materie un dumnezeu si din ateism o mistica noua, dar au uzat de toate mijloacele de persuasiune si de distrugere pentru a-L ucide in tine pe Dumnezeul cel adevarat, toti acestia, tanarul meu prieten, se tem de propria lor disparitie, cu o spaima metafizica si incurabila. De aceea isi construiesc adesea morminte impozante, atasandu-se cu o dragoste jalnica de ramasitele lor pamantesti, incercand astfel o tragica substituire a aspiratiilor catre vesnicie. Drama vietii lor idolatre sfarseste intr-o moarte inca si mai idolatra. Au trait cu groaza suferintei si si-au dorit o moarte subita, caci moartea n-a fost pentru ei decat o inutila si insuportabila fundatura a suferintei. Pe ei nu i-a salvat nici macar acest ultim act de solidaritate umana care este moartea. Dar Iisus ne-a daruit o moarte fara spaime, o impacare a mortii cu fericirea, caci ne-a adus garantia ca moartea nu este un sfarsit, ci un inceput – inceputul unei vieti eterne: viata prin inviere. A iubi o fiinta inseamna a-i spune: „Tu nu vei muri!”. Si sa crezi. Aceasta credinta neargumentata este, de fapt, singurul adevar fundamental pe care il simtim in iubirea noastra cu adevarat profunda. Vorbesc de toate chipurile iubirii. Mama care isi dezmiarda copilul, ii spune, de fapt, cu o credinta care rastoarna muntii: „Tu nu vei muri!”. Iubitul, care sopteste fiintei dragi cuvinte pline de ardoare, ii spune, in realitate, cu aceeasi credinta adanca: „Tu nu vei muri!”. Istoria intunecata a omenirii cunoaste un moment de soare dogoritor, revarsandu-se peste umanitate: este Soarele Dreptatii, Hristos cel Intrupat, Fiul lui Dumnezeu, venit in lume s-o mantuiasca. Ce necesitate putea determina la intrupare desavarsirea divina libera de orice necesitate? Nici una. Numai dragostea, caci numai ea este virtutea cea deopotriva libera si liberatoare. Nu iubirea-pasiune, ci iubirea-caritate. „Caci Dumnezeu asa a iubit lumea, incat pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut L-a dat, ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica” (Ioan 3, 16). Iisus Se arata astfel drept intruparea iubirii, dragostea palpabila si crucificata. Atat de greu i-a venit omenirii sa creada in ceea ce vedea, in faptul ca iubirea desavarsita statea in fata ei intrupata, incat a vrut s-o vada pe cruce, adica adusa la acea situatie-limita care este suferinta si moartea. Pentru a-i verifica autenticitatea ca prin foc si pentru a constata daca ramane identica, pana la sfarsit, cu sine insasi. Si Iisus a trecut ca un Dumnezeu examenul la care omenirea L-a supus. Amintiti-va, prieteni, de cuvintele Lui de pe cruce: „Parinte, iarta-le lor, ca nu stiu ce fac!”. Ce dovada mai mare decat aceasta ne-ar putea da cineva? Si daca tu crezi atunci cand ii spui fiintei iubite: „Nu vei muri”, de ce sa nu crezi in cuvintele supremei iubiri atunci cand iti face fagaduinta vietii eterne? „Adevarat, adevarat zic voua: Cel ce asculta cuvantul Meu si crede in Cel ce M-a trimis are viata vesnica si la judecata nu va veni, ci s-a mutat din moarte in viata”. (Ioan 5, 24) Dar tu crezi si stii ca intr-adevar crezi, asa cum si eu o stiu, chiar daca pentru tine, tanarul meu prieten, nu este absolut limpede ceea ce crezi. Insa pentru cei ce fac din constiinta ta tanara un loc de exersare a violentelor lor doctrinare, pentru cei ce-ti incarcereaza sufletul in formulele inguste ale ateismului, credinta ta este o realitate care-i sperie mai mult decat orice. Ideile se mentin prin adevarul lor. O idee care se mentine prin violenta este profund subminata de falsul din ea. Daca materialistii nu vorbesc despre moarte, este pentru ca se tem de ea. Ei o trec sub tacere, asa cum trec sub tacere toate ideile care nu pot fi mistificate. De ce la 4 martie a fost trecut sub tacere, la un an de la consumarea lui, marele cutremur din 1977? Pentru ca moartea te obliga sa te gandesti la Dumnezeu, la viata pe care o duci, la responsabilitatea ta morala. Or, ei se tem de capacitatea ta de a intui adevarul metafizic, de libertatea ta spirituala, tot atat de mult ca si de moarte. Eu insa iti vorbesc despre ea ca despre singura ta posibilitate de a invinge. Caci fara inviere, atat moartea cat si viata devin un nonsens, o absurditate. Iubirea lui Dumnezeu este insa garantia invierii noastre, iar invierea este fundamentul credintei noastre in Dumnezeu si in Iisus Hristos, Fiul Lui. Ea este ocazia sublima si glorioasa a unei afirmari vitale; o invitatie la amnistierea trecutului, cum spunea un ziarist francez; o invitatie la incredere in viitor. „Sa iertam totul pentru inviere!”. Orice alta atitudine inseamna moarte. Cel ce a murit, Acela a si inviat, iar cei ce L-au vazut au marturisit si marturia lor este adevarata, fiinca au pecetluit-o cu suferinta si cu moartea lor. Nu ne putem indoi de adevarul spuselor lor. Cand se lumina de ziua, „in intaia a sambetelor”, „…iata s-a facut cutremur mare, ca ingerul Domnului, coborand din cer si venind, a pravalit piatra si sedea deasupra ei. Si infatisarea lui era ca fulgerul si imbracamintea lui alba ca zapada” (Matei 28, 1-3) Acesta este maretul tablou al Invierii Domnului, Cel ce a sfaramat lanturile mortii si a adus omenirii perspectiva nesperata a obstestii invieri. De acum, prietene, nu te mai teme de moarte, caci Hristos a inviat, fiind parga invierii noastre! Din clipa in care ai aflat acest adevar, viata ta a capatat un nou sens: ea nu se va sfarsi intre scandurile unui sicriu (fapt care ne-ar face viata derizorie si inutila), ci, trecand prin moarte, va sui spre gloria invierii. Mergi, tinere, si spune tuturor vestea aceasta! Sa straluceasca fata ta de inger intru lumina invierii, caci astazi ingerul din tine, pe care ti l-am descoperit la primul meu „Cuvant”, a biruit pamantul din tine. Spune-le celor ce ti-au oprimat pina acum sufletul tau divin: „ Cred in inviere!” si-i vei vedea inspaimantati, caci ii va birui credinta ta. Se vor zvarcoli si-ti vor striga cu disperare: „Tarana este paradisul tau si instinctele tale iti sunt cerul!”. Dar tu sa nu te opresti din calea ta, ci sa treci mai departe, stralucitor si pur, straluminand tuturor invierea cea din intaia a sambetelor! Tu, prietenul meu, esti unicul purtator al indumnezeirii tale in Iisus Hristos si ridici cu tine intreg neamul acesta romanesc spre culmile propriei sale invieri. Din moarte la viata si de pe pamant la cer. 3

ceva cu totul neasteptat: „au deschis portile, au deschis usa si am intrat din nou in biserica”. Asadar, „Iertarea” – cel de-al saptelea cuvant – avea sa se rosteasca in biserica. (Viata Parintelui Gheorghe Calciu)

Al saptelea cuvant catre tineri: IERTAREA

„De aceea îţi zic: Iertate sunt păcatele ei
cele multe, căci mult a iubit” (Luca 7, 74)

Când am început aceste „Cuvinte”, tinere prieten, la primul din cele şapte nici nu te cunoşteam. Ştiam despre tine că exişti, că aspiri spre ceva ce lumea nu-ţi poate da, şi te-am chemat, ca pe fratele meu necunoscut, să-ţi arăt o cale nouă pe care să păşeşti. Ţi-am vorbit despre Hristos şi despre Biserica Lui, despre un cer şi un pământ nou, despre moarte şi înviere şi, mai presus de toate, despre iubirea lui Iisus pentru tine. Dar acum îţi spun frate, nu doar semen al meu; te iubesc, nu cu o iubire abstractă care îşi caută obiectul, ci cu iubirea care a găsit, fiindcă te cunosc şi eşti în inima mea, aşa cum şi eu sunt în inima ta. Căci dacă ai venit aici ca să mă asculţi de mai multe ori, ai făcut-o pentru că ai auzit glasul lui Iisus, acel glas irezistibil care te-a trezit din amorţeala ta materialistă şi din letargia ateistă în care zăceai. Ai auzit când Iisus ţi-a spus: „Vino la Mine!”. Şi când te-ai întors la el, ţi-a pus inel în degetul tău şi încălţăminte nouă în picioarele tale, şi pe umeri haina cea mai bună (Luca 15, 20-24). Fiindcă veneai rănit şi sângerând. Erai oprimat de tot ceea ce învăţaseşi despre zeificarea materiei şi de toate interdicţiile ridicate în faţa căutărilor tale de către ateismul fetişizat. Înaintea ochilor tăi, orbi până atunci, s-a aprins o lumină mai ademenitoare decât orice cântec de sirenă al lumii. Şi ai lăsat departe în urma ta ţara de secetă a necredinţei şi roşcovele (Luca 15, 14-17) pe care le mâncaseşi până atunci. Ai uitat de dascălii tăi, care îţi spuneau că aceasta este singura hrană şi că fără de ea vei muri. Şi ai auzit atunci cuvântul lui Iisus, care îţi spunea: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4, 4). Prietene, când oare ai ajuns să te hrăneşti cu cuvântul lui Dumnezeu? Şi totuşi asta faci! Pentru acest cuvânt ai renunţat la odihna ta, la pacea ta comodă, ai înfruntat obstacole şi interdicţi şi ai venit aici, să te hrăneşti cu cuvântul lui Hristos. Cinste ţie, prietene! Dumnezeu îţi va dărui cuvântul şi harul Său, şi ţi-l va dărui din belşug, pentru că este scris: „Că oricine cere, ia; cel care caută, află; celui care bate, i se va deschide” (Matei 7, 8). Pentru această cerere stăruitoare a ta, curajosul meu prieten, Iisus te va răsplăti. Fiindcă ai avut curajul să lupţi cu o obişnuinţă şi cu o inerţie care te făcuseră prizonierul lor; fiindcă ai avut curajul să rupi barajul interdicţiilor pe care ţi le-a impus, ca pe un baraj de netrecut, ideologia marxistă, crezând că postulatele de autoritate nu au nevoie de demonstraţie şi că autoritatea ar putea suplini credinţa; fiindcă ai avut curajul ca, o dată ieşit de sub servitutea acestor doctrine, să mergi spre ceea ce ţi se contura în faţă ca o iubire tangibilă. Şi cu cât ai înaintat, cu atât ai înţeles mai bine că această iubire infinită şi crucificată strălucea pentru tine, omule unic şi irepetabil, cum te-am mai numit cândva. Pentru acest curaj al tău ai primit iertarea. Nu simţi oare în tine duhul acesta al dragostei, al liniştii care s-a instalat în sufletul tău, siguranţa cu care păşeşti pe noul drum al ascultării de Hristos? Este harul lui Dumnezeu, care vine la tine. Mai întâi, acest har te vizitează rar. Atunci când, rugându-te, vei simţi un fior de o clipă trecându-ţi prin inimă, ca o bucurie inefabilă, atunci când, îngenuncheat fiind, vei simţi o duioşie inexplicabilă în suflet şi o nevoie imperioasă de a plânge, să ştii că te vizitează Harul. Stăruieşte, prietene, şi Harul va veni mai des, tot mai des, până te va locui permanent. Atunci vei cunoaşte starea de har continuă şi pacea interioară, a cărei sursă este iertarea acordată de Hristos şi care se preface într-o bucurie spirituală iradiind invizibil prin toţi porii fiinţei tale. Şi vei cunoaşte fericirea de a fi iertat şi de a ierta. Căci viaţa noastră este dură atâta vreme cât materia reprezintă cerul şi pământul nostru, iar duhul nostru rămâne orb atâta vreme cât ateismul este religia noastră. Şi dacă există totuşi ceva care te salvează, prietene, chiar în perioada chemării tale la Hristos, înainte ca sufletul tău să fi fost inundat de lumina credinţei, acel ceva este bucuria de a ierta şi a fi iertat. „La vie en commun est dure. Il faut savoir se faire pardonner” (Viaţa în comun este dură. Trebuie să ştii să te faci iertat.). Nu numai să ierţi, ceea ce ţi-ar oferi satisfacţia orgolioasă a bunătăţii, ci să ştii să te faci iertat, ceea ce este echivalentul absolut al umilinţei [smereniei].

Îmi amintesc că ţi-am vorbit despre Iisus şi despre Biserica Lui ca despre o instituţie sfântă, ca despre o realitate spirituală pe pragul căreia te afli de mult. Dar abia acum ai reuşit să rupi zecile de fire invizibile ale unor concepţii care te trăgeau înapoi. Ţi-am vorbit despre bisericile presărate pe pământul acestei ţări, pe care călcăm cu picioare vesele sau îndurerate, şi ţi-am arătat că am rezistat prin veacuri de umilinţă, dar şi de slavă, prin credinţa noastră ortodoxă indestructibilă. Că dragostea de pământ şi legătura de sânge şi de limbă s-au exprimat în istoria vie, adevărată, prin bisericile ridicate de voievozi şi de pârcălabi – literă de piatră, pe care vremea nu o poate şterge. Iar dacă acum vedem o biserică dărâmată, pentru ca în locul ei să se ridice o cârciumă, spunem: „NU!”, cu toată durerea sufletului nostru, împotriva celor ce cred că dărâmând biserici şi interzicând – în presă, în şcoli şi în inimi cuvântul lui Dumnezeu, L-au desfiinţat pe Acela din a Cărui milă trăim şi durăm. Ţi-am vorbit de libertatea ta în Hristos şi despre cum trebuie s-o foloseşti. Ţi-am arătat că mineralele nu cunosc nici moarte, nici viaţă, decât prin analogie, ci numai starea de fapt; că animalele cunosc viaţa şi moartea, dar inconştient; dar tu, tinere, omule, cunoşti şi moartea şi viaţa şi, mai presus de ele, învierea, oricât ţi s-ar fi interzis să crezi în ea. Căci Hristos te-a chemat la îndumnezeire. Nu la condiţia de simplă vieţuitoare, nici măcar la simpla condiţie de om, ci te-a ridicat deasupra condiţiei umane, când a zis: „Părinte, voiesc ca unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat” (Ioan 17, 24). Acestea sunt lucrurile pe care ţi le-am spus, tânărul meu prieten, şi multe asemenea, cu toate cuvintele lui Hristos. Şi pentru aceasta m-au urât fraţii mei, iar ţie ţi s-a interzis să vii să mă asculţi; ţie, care însetai după cuvântul lui Dumnezeu şi care voiai să ştii dacă eşti condamnat total sau ai fost ales de cineva pentru un destin mult mai înalt, pentru înviere. Ţi s-au închis porţile şi ţi s-au ridicat în faţă ziduri de oprelişti.

Ţie, care scriai într-una din scrisorile tale căci orice scrisoare de la unul dintre voi vă exprimă pe voi toţi – despre pornirea voastră de a căuta ceea ce transcede materia, de a depăşi imanentul astăzi zeificat, despre toată nădejdea voastră de a păşi pe calea adevărului şi despre bucuria de a-L fi întrezărit pe Cel ce Însuşi este Adevărul, Calea şi Viaţa. Îmi scriai cu câteva zile în urmă: „Ce bucurie să auzi vorbindu-se despre Dumnezeu şi despre lume, alta decât cea a materiei, de la o catedră laică şi de către un profesor laic! Era un vis în care nu putea crede. Şi să înţelegi că omul acela laic era iluminat de un duh de credinţă pe care nu-l făcea cunoscut nu numai prin cuvinte, ci şi prin toată lumina care iradia din fiinţa lui. De aceea, aproape că vă invidiez pe voi, teologii, care ştiţi şi cunoaşteţi şi trăiţi ceea ce noi nu cunoaştem şi nu ştim, dar spre care întreaga noastră fiinţă aspiră”… Sau tu, tinere profesor de 35 de ani, care spuneai: „Mi-am petrecut toţi anii aceştia de învăţământ scoţând cu bâta elevii din biserici. Acum însă am înţeles ce-i aducea acolo şi de ce reveneau la biserică, iertându-mă. Înţeleg acum că dacă voi, nişte copii din anul întâi de Seminar, credeţi atât de tare şi ştiţi atâtea lucruri despre adâncurile fiinţei umane şi despre o lume pe care eu am interzis-o elevilor mei, eu trebuie să cred mai mult decât voi”. Nu ne amintesc oare aceste cuvinte de convertirea lui Pavel de pe drumul Damascului? Căci, dacă admitem cu Albert Camus, că fiecare om trece măcar o dată în viaţă prin Muntele Măslinilor, tot aşa trebuie să admitem că fiecare dintre noi experimentează o dată drumul Damascului, când glasul lui Iisus răsună şi pentru noi: „Saule, Saule de ce Mă prigoneşti?… Greu îţi este să izbeşti cu piciorul în ţepuşă!” (Faptele Ap. 9, 4-5). Nimeni nu este scutit de suferinţă. Dacă suferim, suferinţa să fie întru Hristos; dacă iertăm, să iertăm pentru Hristos! Dar adevărul să ne stea în faţă totdeauna. „Adevărul înaintea păcii”, cum îmi spunea un student de la Politehnică, auditor al acestor „Şapte cuvinte către tineri”; şi să înţelegem prin „pace” nu pacea lui Hristos de la Ioan 14, 27-29 , nici răstimpul între două războaie, cum îi plăcea să spună lui Nicolae Titulescu, ci acea comoditate sufletească şi materială pentru care călcăm în picioare principiile şi dreptatea, acea stare de toleranţă care ne ajută să ne culcăm în fiecare seară cu un compromis în inimă şi să ne trezim cu un compromis nou sub pernă. Şi acum voi citi declaraţia unui student de la Teologie, în legătură cu aceste „Şapte cuvinte”.

Pentru că s-au luat astfel de declaraţii scrise, la Institutul Teologic, forţându-se mâna şi conştiinţa. Se ştie ce înseamnă o declaraţie scrisă, ce sursă de teamă şi de teroare [poate constitui ea], aşa cum s-a întâmplat în câteva cazuri. Din numărul declaraţiilor date am ales una, pentru că este mai limpede (nu mai dreaptă, căci toate sunt la fel de drepte): „…declar că în ziua de miercuri, 12 aprilie a.c., la orele 21, am audiat <Al şaselea cuvânt către tineri> rostit de părintele Gh. Calciu-Dumitreasa în pridvorul Bisericii Radu-Vodă din Bucureşti. De asemenea, am mai audiat şi al treilea şi al patrulea şi al cincilea cuvânt, dar în alte condiţii… Declar că am întâlnit la ultima, precum şi la celelalte predici ale sale, foarte mulţi studenţi de la Institutul Teologic, doctoranzi în Teologie, studenţi de la alte facultăţi, persoane pe care nu le mai văzusem niciodată şi foarte mulţi elevi seminarişti. Atmosfera din biserică a fost impresionantă şi am trăit în mod real clipe de înălţare sufletească şi de reculegere.

În privinţa conţinutului predicilor, mă declar întru totul de acord cu ideile expuse de părintele profesor, care nu face decât să privească realist şi lucid problemele ce se cer privite astfel, respectând strict învăţăturile Bisericii Ortodoxe. Părintele profesor Gh. Calciu mi-a fost profesor mai mulţi ani la Seminarul Teologic din Bucureşti, al cărui absolvent sunt, şi a contribuit în cea mai mare măsură la formarea noastră ca elevi şi adevăraţi slujitori ai Domnului Hristos şi ai Bisericii neamului”. Oare trebuie să mai adaug ceva? Poate doar omagiul meu pentru acest curaj al studentului respectiv şi al vostru, al tuturor celor care, călcând peste instinctul de conservare, aţi pus „adevărul înaintea păcii” şi aţi venit aici; sau poate bucuria pe care mi-au făcut-o celelalte declaraţii, scrise sau verbale, ca şi prezenţa voastră în această biserică; sau poate, în sfârşit, umilinţa mea că sunteţi buni şi Îl iubiţi pe Iisus mai mult decât pe mine, căci, chiar fără să fiţi slujitorii Lui, nu aţi pregetat să sacrificaţi comoditatea voastră pentru a veni să vă exprimaţi dragostea de Dumnezeu. Să ne rugăm pentru toţi fraţii noştri care ne iubesc şi care ne urăsc pe noi, care ne-au făcut bine şi rău, care ne-au iertat sau nu ne-au iertat. Noi toate să iertăm tuturor! Voi încheia, tinere prieten, acest ultim „Cuvânt” cu o spicuire din „Cuvântul” Sfântului Ioan Gură de Aur care se citeşte în noaptea Învierii în toate bisericile ortodoxe, căci vin Paştile, Ziua Învierii şi bucuria noastră, a tuturor. Atunci veţi afla că Hristos a înviat şi că noi toţi vom învia.

Când spun că veţi afla, înţeleg că inima şi sufletul vostru va descoperi plenar această certitudine care era de mult în voi şi în virtutea căreia sunteţi aici. „…De a lucrat cineva din ceasul întâi, să-şi primească astăzi plata cea dreaptă; de a venit cineva în ceasul al treilea, mulţumit să prăznuiască; de a ajuns cineva în ceasul al şaselea, să nu se îndoiască nicidecum, căci cu nimic nu va fi păgubit; de a întârziat cineva până în ceasul al nouălea, să se apropie, nicidecum îndoindu-se; de a ajuns cineva în ceasul al unsprezecelea, să nu se teamă din pricina întârzierii, căci darnic fiind Stăpânul, primeşte pe cel din urmă ca pe cel dintâi, odihneşte pe cel din al unsprezecelea cea ca şi pe cel ce a lucrat din ceasul întâi. Pentru acesta intraţi toţi în biserica Domnului vostru; şi cei dintâi, ca şi cei din urmă luaţi plata. Înviat-a Hristos şi îngerii se bucură. Înviat-a Hristos şi viaţa stăpâneşte. Înviat-a Hristos şi nici un mort nu mai este în groapă”. V-am citit aceste rânduri ca să le ştiţi. V-am citit acest „Cuvânt”, fiindcă vine Săptămâna Patimilor, în faţa căreia tot glasul amuţeşte. V-am citit acestea, ca să aflaţi că dacă în zilele care urmează vom trăi în duh şi în carne calvarul lui Hristos, pe culmea Golgotei ne aşteaptă Iertarea şi Învierea. V-am citit aceste adevăruri, ca să vă amintiţi că neamul acesta românesc urcă de veacuri Golgota istoriei, refăcând neîncetat, în spirit, drumul lui Iisus şi anticipând, prin credinţă, această înviere pe care tu, prietenul meu, fratele nostru, al tuturor, o aduci ca pe o făclie arzând în inima ta. 4

1 „In a patra saptamana, la al patrulea Cuvant, au incuiat usa bisericii. Atunci tinerii (50 seminaristi s vreo 70 de studenti) s-au adunat in curte si am vorbit in pridvor” (Viata Parintelui Gheorghe Calciu)
2 „La al cincilea Cuvant au inchis si portile, ca sa nu mai vina studentii din afara. Dar ei au sari gardul, iar cei din Seminar, din camin, au iesit pe ferestre, fiindca fusesera incuiati in dormitoare. Si
3 „ – La dormitor, la culcare! – striga directorul. La biserica, la rugaciune! – strigau elevii” Da efectul a fost ca peste doua sute de seminaristi, elevi de liceu si studenti au ascultat in aceea seara predica parintelui profesor Gheorghe Calciu. Si dupa acest al saselea cuvant, a doua zi s-a intamplat
4 Cuvânt rostit în a sasea miercuri a Sfântului si Marelui Post la 19 aprilie 1978
Acest articol a fost publicat în Pentru Mantuire, Pentru neam si tara și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

13 răspunsuri la Mereu actuale: Cele șapte cuvinte către tineri ale Părintelui Gheorghe Calciu-Dumitreasa

  1. Cezar zice:

    Foarte frumos articolul, multumim!

  2. Bogdan zice:

    @Elena:
    Cunostinta de care ai pomenit cu cateva zile in urma ca are bebelusul de 9 luni internat dupa vaccinul de 6 luni, ce vaccin era? Hepatita B cumva? Bebelusul e baietel sau fetita?

    Multumesc si sanatate pentru bebe!

  3. mircea.v zice:

    admin, daca poti completa notele de la subsol, ca 2 si 3 sant incomplete
    2: „Si au venit sa asculte cuvantul lui Dumnezeu”
    3.”Si dupa acest al saselea cuvant, a doua zi s-a intamplat ceva cu totul neasteptat: „au deschis portile, au deschis usa si am intrat din nou in biserica””

  4. http://ortodoxiacatholica.wordpress.com/2012/11/22/scrisoare-catre-prea-fericitul-patriarh-al-alexandriei-teodor-ce-arata-mahnirea-pe-care-o-traim-vazand-cum-este-blasfemiata-credinta-ortodoxa-patriarhul-teodor-al-ii-lea-al-alexandriei-s-a-autodetro/
    Scrisoare catre Prea Fericitul Patriarh al Alexandriei, Teodor ce arata mahnirea pe care o traim vazand cum este blasfemiata credinta Ortodoxa. PATRIARHUL TEODOR AL II-LEA al Alexandriei S-A AUTODETRONAT LA ÎNTRONIZAREA NOULUI “PATRIARH” COPT [omonim, Teodor al II -lea]. RUŞINOS PENTRU PATRIARHUL ORTODOX – SUCCESOR LEGITIM AL SF. APOSTOL MARCU – SĂ OFERE MITRĂ ŞI SĂ STRIGE “VREDNIC ESTE” PATRIARHULUI ERETIC MONOFIZIT, A CĂRUI “SINAGOGĂ” E ANATEMIZATĂ DE CEI 630 DE SFINŢI PĂRINŢI DE LA CALCEDON (451) ŞI DE TOATE SINOADELE ECUMENICE URMĂTOARE (V, VI ŞI VII). CELOR CATERISIŢI DE SINOADELE ECUMENICE NU LI SE OFERĂ ODĂJDII, CI – DACĂ AR MAI PĂSTRA VREUN VEŞMÂNT LITURGIC ORTODOX – LI SE IA (VIDEO)
    Posted on noiembrie 22, 2012

    http://acvila30.ro/patriarhul-teodor-al-ii-lea-al-alexandriei-la-intronizarea-noului-patriarh-copt-rusinos-pentru-patriarhul-ortodox-succesor-legitim-al-sf-apostol-marcu-sa-ofere-mitra-si-sa-strige-vrednic-e/

    Μακαριώτατε Πάπα και Πατριάρχα Αλεξανδρείας Κύριε Θεόδωρε.

    Με βαθύτατη αγάπη και σεβασμό, θα ήθελα να εκφράσω την στενοχώρια μου και πολλών κληρικών και λαικών για το γεγονός που έγινε στην ενθρόνιση του νέου πατριάρχου των Kοπτών Αντιχαλκηδονίων. Βέβαια είναι πολύ ωραίο να συμπαθούμε και να αγαπούμε τους αδελφούς μας κόπτες. Ξέρω την θλίψη και το μαρτύριο που περνάνε αυτοί σε μια μουσουλμανική χώρα, και την αγάπη τους και ομολογία τους προς τον Χριστό. Όμως, δεν μπορούν να βγάλουν τα σύνορα που τοποθέτησε το Άγιο Πνευμα στην τέταρτη Οικουμενική σύνοδο και στις υπόλοιπες Οικουμενικές συνόδους, επειδή αυτά δεν είναι ανθρώπινα όρια, αλλά είναι όρια που ο ίδιος ο Θεός τα έβαλε μεταξύ Ορθοδόξων και ετεροδόξων. Οι ανθρώπινες προσπάθειες για ένωση δεν μπορούν να έχουν αποτελέσματα εάν οι κόπτες δεν αναγνωρίσουν τήν τέταρτη Οικουμενική σύνοδο και τις υπόλοιπες συνόδους. Δυστυχώς, αυτοί είναι ακόμα εκτός της Εκκλησίας του Χριστού. Και εάν οι ηγέτες της Εκκλησίας μας αναγνωρίσανε τα μυστήρια των κοπτών, αυτό δεν σημαίνει ότι το Άγιο Πνεύμα τα αναγνώρισε. Δεν μπορούμε ακόμη να παραβλεψουμε τα αναθέματα που πάλι το Άγιο Πνευμα έδωσε για να ξέρουνε αυτοί ότι είναι έξω από την Ορθόδοξη Εκκλησία και εάν θέλουνε να επιστρέψουνε πρέπει να δεχτούνε την τέταρτη Οικουμενική σύνοδο και τις υπόλοιπες συνόδους. Εάν πούμε ότι οι πατέρες από την τέταρτη Οικουμενική σύνοδο έκαναν λάθος, σημαίνει ότι και όλη η Εκκλησία έχει στα θεμέλιά της ένα λάθος που σημαίνει βλασφημία και αθεισμό. Το ίδιο Πνεύμα που ενέμπνευσε τους Ευαγγελιστές να γράψουν τα Ευαγγέλια ενέπνευσε και την τέταρτη Οικουμενική Σύνοδο και όλες τις Οικουμενικές συνόδους. Η κίνησή σας, αυτή να δώστε μία μήτρα και να πείτε “Άξιος”! σημαίνει ότι αναγνωρίζετε τόν πατριάρχη των κοπτών ως αληθινό πατριάρχη. Με αυτό αμφισβητείται η ίδια η ταυτότητά σας ως μοναδικός Ορθόδοξος Πατριάρχης Αλεξανδρείας και Πάσης Αφρικής. Αρνηθήκατε τον θεσμό που εκπροσωπείτε.Αυτό δεν είναι θέμα περηφάνειας, αλλά θέμα αλήθειας εν Αγίω Πνεύματι. Εξαρτάται από αυτό η σωτηρία χιλιάδων ψυχών χριστιανών ορθοδόξων. Μην τους αμφισβητείτε. Μπορούμε να αγαπάμε τους Κόπτες και όλους τους ετερόδοξους χωρίς να κάνουμε λατρευτικές και δογματικές κινήσεις που είναι εκτός της παράδοσης των Αγίων Πατέρων.
    patera Matheos Vulcanescu
    Metropoli Veria, Naoussa kai Kampania.
    drd. Marian Maricaru theologos
    Traducerea in limba romana:

    Prea fericite Papa si Patriarh al Alexandriei si intregii Africi, Teodor

    Cu cea mai adanca dragoste si respect, as vrea sa exprim ingrijorarea mea si a multor clerici si laici, in privinta evenimentului intronizarii patriarhului copt miafizit al egiptenilor. Desigur ca este foarte frumos sa simpatizam si sa ii iubim pe fratii nostri copti miafiziti.
    Cunosc necazurile pe care le trec acestia intr-o tara musulmana, cunosc dragostea si marturisirea lor catre Hristos. Dar nu pot sa scoata granitele pe care Duhul Sfant le-a pus la Sinodul IV Ecumenic si la celelalte Sinoade Ecumenice, pentru ca acestea nu sunt granite omenesti, ci sunt granite pe care insusi Dumnezeu le-a pus intre Ortodoxie si eterodoxie. Incercarile omenesti de a uni pe necalcedonieni cu Biserica Ortodoxa nu pot avea rezultate daca acestia nu recunosc Sinodul al IV-lea Ecumenic si celelalte Sinoade. Din pacate, acestia se gasesc inca in afara Bisericii lui Hristos, si chiar daca mai marii Bisericilor noastre recunosc Tainele coptilor, aceasta nu insemna ca Duhul Sfant le recunoaste. Nu putem noi sa scoatem anatemele, pe care Duhul Sfant le-a dat ca sa stie acestia ca se afla inafara Bisericii Ortodoxe, si daca vor sa se intoarca trebuie sa primeasca Sinodul IV Ecumenic si toate celelalte Sinoade. Daca spunem ca Parintii de la Sinodul IV Ecumenic au gresit inseamna ca toata Biserica are la baza Ei o greseala, ceea ce este blasfemie si ateism. Acelasi Duh care a insuflat pe Evanghelisti sa scrie Evanghelia a insuflat si al IV-lea Sinod Ecumenic si toate Sinoadele Ecumenice. Gestul dumneavoastra, acela de a da o mitra si a spune “Vrednic este” patriarhului miafizit inseamna ca recunoasteti pe patriarhul coptilor ca patriarh adevarat. In felul acesta negati chiar indentitatea dumneavoastra de singur Patriarh Ortodox al Alexandriei si a intregii Africi. Ati negat institutia pe care o reprezentati. Aceasta nu este o problema de mandrie, ci este o problema de Adevar in Duhul Sfant. De aceasta depinde mantuirea a milioane de suflete ale crestinilor ortodocsi. Sa nu ii dezamagiti. Putem sa ii iubim pe Copti si pe toti eterodocsii fara a face gesturi cultico-dogmatice care sunt in afara invataturii Sfintilor Parinti.

    preot Matei Vulcanescu

    Mitropolia Veriei, Nausei si Campaniei

    teolog drd.Marian Maricaru

  5. ORTODOX zice:

    SINGUR ORTODOXIA

  6. crestinul ortodox zice:

    ORTODOXIA -CREDINTA SFANTA IN DUMNEZEU , In MAICA DOMNULUI , SFINTII ACESTUI NEAM
    si
    IMNUL ACESTEI TARI NE VOR TINE DREPTI PE ACEST PAMINT in fata furtunilor barbare ce vin din apus si la rasarit mi-o ajuns ,
    amin!

  7. crestinul ortodox zice:

    INTRU ORTODOXIE , Neam si Tara Ne Vom Uni
    si
    cu IMNUL Acestei Tari , Steagul Tricolor cu SFANTA CRUCE Biruitori Vom Fi ,

    amin!

  8. Dinu zice:

    Orice pom care creste si nu este de la Dumnezeu va fi taiat. Securea a fost deja infipta la radacina fiecaruia care lucreaza fara Dumnezeu in via Sa .Frati crestini viia nu este a nimanui decat a Domnului.

  9. Dinu zice:

    Fericitii vor fi cei ce tin adevarata credinta, ca rasplata lor mare va fi in ceruri, fericitii vor fi cei ce tin Ortodoxia curata , pentru ca iei rasplata mare vor lua, si isi vor bate joc de moarte, iar de moartea a doua, nu vor fi nici cum atinsi de ea , pentru ca iei sunt Feciori ai Celui Prea Inalt.

  10. daniel zice:

    Observ ca parintele Matei Vulcanescu ii urmeaza in lucrare IPS-ului Mitropolit Serafim de Pireu. Cinste sfintiei sale!

  11. dana zice:

    Unii specialisti dintre cei care s-au opus si-au pierdut intre timp posturile, deoarece din nefericire in Romania numirile pe posturi in Ministere la Guvern sunt facute pe criterii politice. (PROF. VANIA ATUDOREI)

    http://www.stiri.botosani.ro/stire/46471/VANIA+ATUDOREI%3A+Zeci+de+nou-nascuti+din+Romania+imbolnaviti+de+un+vaccin.html

Spuneţi-vă părerea, respectând conţinutul articolului! (Mesajele ce nu corespund vor fi şterse!)

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s