Între Cer și pământ: Pustnicii României

Pustnicii nevazuti din Muntele Rarau. Cei ce isi prorocesc moartea

Pustnicul Zosima a murit de curand, in octombrie 2008, la varsta de 129 de ani. Un om pe nume Ioan Baron l-a ingropat, in taina, intr-un loc inalt; fratele Ioan, cum i se zice aici, unul dintre putinii oameni care i-a cunoscut pe acesti sihastri cu aura de sfintenie din muntii Rarau-Giumalau, care i-a vazut, care i-a auzit, care a fost ingaduit sa urce pana la ascunzisul lor din padure. Marturiile sale sunt halucinante: de pilda, acest pustnic Zosima si-a „hotarat” exact ziua in care va muri, cu un an inainte. Si-a sapat singur groapa, asteptandu-l apoi pe ucenicul sau in ziua prorocita, ca sa il culce in mormant si sa aseze tarana peste dansul.A spus sa nu i se puna cruce deasupra, ca sa nu afle nimeni unde a fost ingropat. A dat canon cu limba de moarte sa nu fie dezvaluit locul ingropaciunii, pentru ca ucenicii sai din munti sau eventualii pelerini sa nu-l tulbure nici dupa trecerea dincolo. „Un om cu viata ingereasca” a fost socotit schimonahul Zosima. La fel pustnicul Nectarie, mutat la viata vesnica in anul 2002, pe cand avea 108 ani. L-a chemat tot pe fratele Ioan, cu multa vreme inainte, fix in ziua pe care si-o sorocise pentru a muri. Era lucid, senin, inainte de a se aseza in groapa proaspat sapata cu mainile. Si-au mai fost! Multi alti anahoreti, cu duh puternic, din muntii acestia, bucovineni, n-au vrut sa ramana nimic pamantesc dupa dansii. Doar rugaciunile lor. Padurile Raraului si Giumalaului sunt pline de asemenea morminte nestiute, de oameni indumnezeiti – unii poate chiar sfinti -, dar si de sihastri vii (multi dintre ei tineri), ce-si duc acelasi trai auster, in gropi, sub pamant, chiar si-n acest strasnic de geros inceput de an 2012. Pustnici multi, si doar intr-un singur munte? Cine ar fi crezut
Nimeni nu stie astazi groapa sihastrului Zosima. Nici macar cei cativa ucenici de-ai sai, care traiesc ascunsi prin codrii din jur. O groapa peste care poti sa calci nepasator, atunci cand umbli dupa fragi sau ciuperci, prin cine stie ce coclauri ascunse. Un singur om stie locul acestor morminte. Unul singur cunoaste aproape toate locurile unde traiesc ascetii din Rarau-Giumalau: acest Ioan Baron, care, pentru viata sa cuminte si pioasa, fiindca a trait el insusi multi ani in singuratate, dupa toate regulile ascezei crestine, a primit binecuvantarea de la duhovnicii pustnicilor si chiar de la Biserica Ortodoxa Romana, de a-i vizita pe multi dintre schimnici, de a-i ajuta si a le duce uneori cateva merinde la bordeiele lor tainice. Un singur om. Singura legatura de azi cu lumea pustnicilor din acesti munti ai Bucovinei de miazanoapte. Fratele Ioan Baron. Cel caruia toti calugarii manastirilor din jur ii zic „ingrijitorul sihastrilor”.

Fratele Ioan

Printr-un noroc am aflat de Ioan Baron. In Campulung Moldovenesc, oraselul cotropit de frig si zapezi de la poalele Muntilor Rarau, aproape nimeni n-are habar ca acolo, sus, deasupra capetelor tuturor, se mai ascund inca asemenea sihastri ciudati, traitori in salbaticie. Aveam sa-i intreb pe multi localnici dac-au auzit de asa ceva. „In pamant?! Cine, Doamne iarta-ma, poate sa stea acolo pe gerul asta?”, a fost replica. Si ziceau ca nu stiu, nu exista. De Zosima inca se mai zvoneste, datorita longevitatii sale, ca despre un calugar teribil de batran si „paranormal”, care bantuie de peste un secol padurile dimprejur, cu parul si barba pana aproape de pamant, pe care unii l-au vazut ca pe o fantasma, caci el are capacitatea „de a se face nevazut” („cand apare, cand dispare printre copaci, nici nu stii daca-i om sau naluca”), nevoind sa vorbeasca sau sa vada alti oameni. Se mai stie ca Raraul e o veche si insemnata vatra sihastreasca, inca din veacurile XIV-XV, din vremea Cuviosilor Chiril si Sisoe, ucenici ai Sfantului Daniil Sihastrul, ca din acele timpuri tot muntele a fost continuu plin de pustnici. Dar astazi? Tocmai astazi?! Si tocmai pe Rarau, acum, cand se construieste un drum european spre o partie imensa de schi, de peste 5 kilometri, cea mai mare din tara, si cand Raraul a fost defrisat si a inceput sa se umple de multimi de turisti?… Campulungenii sunt instariti, au supermarketuri ca-n Bucuresti, merg in restaurante luxoase, la sauna, fitness si bazine de inot acoperite, multi muncesc jumatate din an doar prin tari straine. Cui ii mai sta capul la ce se petrece pe sus, in negura padurilor? Noroc de un localnic, bunul meu prieten Nicolae Iurniuc, om credincios si umil cu semenii, el insusi iubitor de singuratate, caruia i-a placut de zeci de ani sa cutreiere toate piscurile dimprejurul Campulungului, in cautare de comori ascunse sub pamant, dar si de povesti ale oamenilor. Asta e azi, „de profesie”, Nicolae Iurniuc – cautator de comori, cu-n detector de metale sau urmand indicatiile batranilor de prin munti. Lui i s-a intamplat asa, acum, nu de mult: l-a prins o furtuna teribila prin muntii Raraului si, chiar cand si-a dat seama ca se ratacise, i-a pus o mana pe umar un om. De unde aparuse? Zice ca „parca din pamant”, in spatele lui. Omul i-a facut semn sa vina dupa dansul. L-a dus prin vifor pana la o casuta singuratica din padure, la ferestrele careia ardeau cateva candele.

Copaci socotiti sfinti in Muntii Raraului

In fata casei se afla o troita, in spate se legana o toaca de lemn, atarnata de un brad enorm. Barbatul i-a pus hainele la uscat si l-a asezat la masa. Mamaliga, supa de zarzavat, hribi de padure. Si ceai. In cele doua odaite de sus erau gazduite doua femei, care aratau ca niste maici. O singura data au coborat si, trecand pe langa el, au iesit pana afara, unde au stat vreo doua ore, apoi s-au intors. El le-a spus „buna seara”, dar ele nu i-au raspuns. Omul din padure i-a zis ca femeile acelea nu prea vorbesc cu nimeni. Ca sunt doua pustnice de la manastirea Petru Voda, care s-au „zavorat” sa nu vorbeasca mai mult de sapte cuvinte pe zi, si doar dupa amiaza. Sapte cuvinte. El nu avea voie sa le intrebe, sa le zica nimic. Doar ele, uneori. Sapte! I-a mai spus ca acea casa a lui e facuta pentru drumeti rataciti, dar si pentru a primi, uneori, unii pustnici, mai ales pe cei care abia vor sa se retraga in sihastrie si au nevoie de un timp pentru a-si sapa bordeiele pe vreme urata si-n locuri greu accesibile. El, omul acela, doar ii gazduia. Se numea Ioan Baron. Ce facea el? Le ducea mancare sihastrilor. Mergea zeci si zeci de kilometri prin viscole si ploi, cu traiste de merinde in spate (pesmeti, malai, orez, fasole, cartofi, toate cumparate din pensia lui) pe care le lasa in locuri anumite, la poalele povarnisurilor unde pustnicii isi aveau ascunse chiliile subpamantene, sau chiar pana la bordeiele lor, daca acestia ii ingaduiau sa urce. Le sapa el insusi bordeiele – era mare mester la asta -, le taia lemne, atunci cand trebuiau sa mai aprinda cate un foc, in iernile grele. Ajuta peste tot, in tot muntele. Asta facea. I-a zis lui Nicolae Iurniuc ca poate sa mai vina acolo, la casuta lui. El mi-a povestit mie toata aceasta intamplare. Si am hotarat sa mergem impreuna.

Calatorie in munti: Reporterul si calauza sa

Drum greu, pe-o zapada tare ca sticla, de-a lungul albiei paraului Valea Seaca, ce urca spre munti, chiar din mijlocul orasului Campulung. Dupa vreo opt kilometri, masina nu ne mai foloseste. Casele se raresc, e placut sa le vezi, cu hornurile lor prin care ies varcolaci de fum, la marginea padurii. O ultima ulita se termina, urcam pieptis. O padure intinsa, „apocaliptica” parca, pustiu inghetat si fantastic, cu cioturi prelungi de arbori rupti de vant, ca dupa un razboi atoatepustiitor, sub un cer alburiu. Am trei pulovere pe sub haina groasa de iarna, abia primita de la Mos Craciun, si ma-ntreb mereu cum or fi traind insinguratii aia acolo, in pustiu, la minus zece grade Celsius (si oare chiar or fi existand?), daca mie, dupa doar o ora de mers, imi tremura barbia, de-abia mai pot vorbi. Trecem apoi de o culme a potecii, moment in care prietenul meu, Nicolae Iurniuc, se uita in toate departarile, neintelegand parca. Pentru cateva minute mi-e teama ca ne-am ratacit, asa cum a patit-o si calauza mea, altadata. De frig mi-e frica. Cel mai mult de frig! Insa Iurniuc se mai invarte pe vreo cativa zeci de metri, uitandu-se cu mana streasina la ochi, si-n cele din urma isi da seama: da, acolo este! Undeva, pe celalalt versant. Nu se vede, fiindca e ascunsa de brazi. Dar acolo este. Casa cu sihastri

Cel ce vorbeste cu sfintii

E un omulet vanos, parca fara varsta, cu o cusma de oaie pe cap, un spiridus al padurii, ce ne sfredeleste din cap pana-n talpi, zambind cu ochii lui micuti si rotunzi. Ioan Baron nu are barba, nici plete calugaresti. Mereu rade cand oameni-i zic ca „si-l inchipuiau altfel”, „mai monahal, asa”.

Scorbura cu sihastre

Ce conteaza, a avut candva, a avut si barba, si plete, in anii cat a stat la manastirile Pojorata sau Sihastria, dar si le-a tuns aspru, scurt, ca de ostas, fiindca nu i-a placut sa i se zica „sarut mana”, n-a vrut nicicand sa fie „cineva”, sa fie bagat in seama, ci doar sa ajute din umbra, nestiut. Unii monahi ii zic si azi „parinte”, iar el aproape se amuza – „habar n-am de ce-mi zic asa!” -, insusi Inaltul Pimen i-a propus sa-l preoteasca in calugarie, dar el este inca mirean, chiar daca s-a desprins de mult de sotie si cei doi baieti ai sai, acum barbati, cu deplinul accept al acestora, care i-au inteles „dorul de singuratate”. Un „dor” pe care l-a avut inca din copilarie, care e „innascut”, crede, caci nu i-au placut niciodata asezarile omenesti, nici orasele, nici satele, niciodata!, ci s-a jertfit din greu sa traiasca atatia ani printre oameni, pana cand a hotarat ca gata, si-a facut datoria, si trebuie sa sfarseasca cu lumea pentru totdeauna. De atunci a trait multi ani complet singur, intr-un bordei in pamant, de pe Giumalau, ducand intocmai acelasi mod de viata ca ceilalti sihastri. Tacere si izolare depline. Casuta in care sta acum i-au ridicat-o abia de curand credinciosii locului si calugarii manastirilor, ca sa se poata ocupa mai bine de toti schimnicii pe care-i are in grija. Un bun crestin localnic, Constantin Arsene, a ajutat cel mai mult la facerea acestei case, cu lemn si doua hectare de pamant, fara a cere nimic in schimb. Localnicii au nevoie mare de rugaciunile acestor sihastri, de aceea il ajuta pe Ioan, in semn de pretuire pentru eforturile neostenite si voluntare pe care acesta le-a facut spre ocrotirea lor.
Ca un arhondaric de manastire arata cabanuta de pe Rarau. Cu doua chilii la etaj si fratele Ioan la parter. Lui nu prea ii prieste confortul acestei case. Se simte doar „un administrator”, deloc la locul lui, care sta aici doar „cu ascultare”. Zice ca daca ar fi dupa el, ar trai mai departe tot in „groapa” (chilia) lui din varful Giumalaului, unde „era asa o liniste, din octombrie si pana in ianuarie nu vedeam om…”. Linistea asta. Pacea asta. Asta ne transmite, zambind, poftindu-ne la masa, dandu-ne mereu de-nteles ca nu trebuie urgent „sa dam raportul” de ce-am venit, chiar daca stie ca o sa-l iscodim pentru un ziar, despre lucruri „delicate”, dar nu-l intereseaza asta acum, ci doar sa ne lasam impreuna prada starii de bine ca ne-am intalnit, ca ii suntem oaspeti si el gazda. Caci de vorbit vom avea tot timpul. Deocamdata: bulz. Mamaliga aurie, aburinda, cu straturi de branza ciobaneasca inauntru. Inaintea mesei, o mica rugaciune. In soba jarul tresare mocnit. Afara, viscolul loveste in ferestrele casutei, din toate partile.

O aratare a muntilor

Nu stiu daca ne-a placut in mod special pe noi, sau daca asa se poarta cu toti pribegii ce trec prin munti si-l intreaba curiosi despre ce inseamna pustnicia. Cert este ca, pana la urma, a recunoscut… „Da, l-am cunoscut pe schimonahul Zosima. L-am gasit, in ziua in care mi-a zis dinainte sa vin, intins langa mormantul sau si asteptand. Abia murise. Linistit, moale, parca s-ar fi cufundat intr-un somn. Cand l-am ridicat in maini sa il pun in mormant, am vazut ca trupul lui era foarte usor si frumos mirositor.

Cabanuta cu sihastri

A fost unul din pustnicii vechi, cu har mare, recunoscut in ortodoxie ca mare profet si vazator cu duhul. Apropiat de-al lu’ parintele Daniil-Sandu Tudor de la Rugul Aprins. Impreuna au fost „ca o manusa”, la manastirea Rarau, dar Zosima era chiar mai in varsta decat Daniil. S-a retras in munti, cu decretul acela din ’59, prigonit de comunisti, si-a stat in stanci. Toata lumea a dat zvon c-o murit. Dupa un timp, securistii nu l-au mai cautat, iar el a ramas in pustie pentru totdeauna. Eu l-am vazut abia prin anul 2000. E adevarat ce zice lumea: parca „se facea nevazut” din calea ta. Stiai ca-i acolo, undeva, ii simteai cumva duhul, dar nu-l vedeai. Asa imi disparea si mie, la inceput. Pe urma, poate ca m-o cercetat el mai bine din umbra, si-o-nceput sa-mi mai apara mai mult. Avea un par maaare, roata-mprejur, ii curgea in vale, ca o umbrela, roata. Parca era o aratare a muntilor, cu cetina in par, cu frunze, cu barba care-i ajungea pana la brau. Umbla in doua bete, nu vorbea cu oameni, putini i-au auzit vocea. Greu, foarte greu, m-o ingaduit langa el, chiar daca aveam blagoslovire de la manastiri si duhovnici. Mereu descult, n-avea nevoie de hrana aproape deloc, merindea mea ramanea uneori aproape neatinsa, cand veneam data urmatoare. Da, am apucat sa vorbesc cu el, m-a lasat de cateva ori chiar in chilia lui, era departe tare, cu viziunea lui a reusit sa-si gaseasca, cred, cel mai izolat loc din tot muntele. Doar cu elicopterul ajungeai la el, iarna. Nu prea pot sa va zic asta, ce-am vorbit. Multe nopti am stat langa el, caci el vorbea numai noaptea. Atatea vorbe cu duh, atatea vorbe de folos!… N-as vrea sa va zic. Sunt vorbe atat de puternice, ca ar putea fi asa usor rastalmacite… Mai ales daca le zic eu, un nepriceput. Cine sunt eu, sa-mi permit sa spun vorbele lui? Eu doar am facut ascultare, am fost trimis sau chemat. Va zic doar ca a prorocit unele evenimente foarte importante pentru Romania si lumea intreaga. De unde stia toate astea el, care nu coborase din muntele asta de peste-o suta de ani? A lasat aici putini ucenici, eu ii cunosc doar pe doi. Sihastrul Calinic si inca unul… Degeaba intrebati. N-o sa va pot duce la bordeiele lor, iarna asta…”
Pe varful cel mai de sus al Giumalaului este o cruce alba, inalta, de piatra. Intr-o nisa dreptunghiulara sapata in aceasta cruce sunt bagate cateva lumanari, o sticluta de ulei, o cutie de chibrituri mereu uscata si o candela. Alaturi, pe piatra alba, e scris: „Nu luati uleiul de candela si chibritul. Aici se intalnesc sfintii pustnici si se roaga pentru noi”. Intr-adevar, un loc de intalnire. Doar cateva zile pe an, sihastrii urca din ascunzisurile lor spre crucea aceea, si se roaga impreuna. Stau acolo, unul langa altul, sub cruce. Probabil canta. Ii poti vedea uneori, invaluiti in ceturi, de pe Mestecanis, celalalt pisc, cu binoclul.

Femeile „zavorate”

Mereu ma gandesc: ce sansa a avut, totusi, omuletul asta ascultator sa-i cunoasca pe acesti vestiti anahoreti cu vietuire ingereasca! Ce comoara trebuie sa fi preluat de la ei in sufletul sau!… Chiar calugarii vrednici din manastiri ii vorbesc deseori cu reala invidie: „Mult ti s-o dat, frate Ioane, da’ si mai mult o sa duci pe lumea ailalta, pentru asa noroc!…”. La toate astea, el rade. Are doar 65 de ani acum, e total sanatos, poseda o forta fizica cam cat trei barbati de varsta lui, n-are nimic de pierdut. Isi poate duce prin munti sacii lui cu pesmeti inca multi ani de acum inainte, nici nu-si imagineaza ca asta ar fi vreo cazna. Si cand n-o sa mai poata? Doar n-o fi o gaura-n cer. S-o gasi altul in locul lui. El chiar nu face mare lucru. Doar cara.

In scorbura acestui copac se roaga pustnicele de la Petru Voda

E formidabil cu cat firesc vorbeste despre „vecinii” lui din munti, insi parca desprinsi din Pateric, care sunt chiar aici, la doi pasi de dansul, nevoindu-se afara, in frig, dupa toate regulile severe si stravechi ale schimniciei. Privindu-l pe Ioan, in casuta lui din inaltimi, parca aluneci spre basm, prin vremurile cele dintai ale pustniciei egiptene. Intr-adevar, un Pateric viu sunt astazi acesti doi munti apropiati, pe care el ii cunoaste palma cu palma. Imi arata pe ferestrele cabanei, prin viscol, anumite puncte din munti, anumite directii pe care le ia el catre pustnici: „Acolo-s doi parinti, dincolo alti trei sihastri La Piatra Rosie, la Pietrele Doamnei, la Slatioara, in codrii seculari… Spre Piatra Zimbrului e Calinic, ucenicul lui Zosima, si-un parinte de 86 de ani sta si acuma acolo, in pamant, bagat intr-un cojoc de oaie, fara foc, fara nimic. Slaaab, facut parca numai din oase si duh. Ce face acolo? Se roaga. Cu rugaciunea se hranesc oamenii astia – au simturile zavorate si reusesc sa treaca cumva dincolo de lume, unde nu mai au nevoie de hrana sau apa. Pustnicul asta nu mi-a dat voie nici sa privesc in odaia din pamant unde doarme si se roaga. El e cunoscut prin manastiri, dar putini au vorbit cu el, putini ii stiu numele. Se zice ca unii nu reusesc nici „sa il vada”.
Ca asemenea schimnici tari au puterea de-a merge chiar la slujbe in manastirile din munti si acolo sa nu ii vada nimeni. Trec printre oameni, printre fratii manastirilor, iar acestia nu-i vad. Stau la Liturghie in biserica, in umbra zidurilor, si nu-i vede nimeni ca sunt acolo. Da, mai exista inca schimnici din astia si azi, infocati, care nu coboara din munte niciodata, acolo mor si nici nu stii c-au murit. Sunt vesnici. Femei sunt si mai multe decat parinti. Mucenite! In Rarau, numai eu cunosc cinci, la distante mari unele de altele. Femei cu viata foarte imbunatatita. Cu unele nu poti vorbi decat in ziua de miercuri, o jumatate de ora. Atat. In Giumalau sunt mult mai multe. Pustnice „zavorate”, retrase acolo de la manastiri mari, precum Dragomirna, Neamt, Agapia, Vladimiresti-Galati, de la Piatra Fantanele – Nasaud, chiar fosta stareta de la manastirea Pasarea din Bucuresti. Si altele si altele… Zeci si zeci de maici, numai eu cunosc bine… exact douazeci si opt de pustnice. Acuma, in decembrie, am mers acolo, pana la o maica batrana, sa o mai ajut. La vreo 15 kilometri de-aici – eu fac cam o ora. Si am inteles de la ea ca inc-au mai venit alte sihastre noi…”.
Chiar in timp ce vorbeam, l-a sunat pe-un telefon rebegit insusi marele duhovnic Iustin Parvu de la Petru Voda, cu care e vechi prieten. I-a zis ca ii va trimite doua calugarite din Manastirea Poiana Maicilor – undeva sub Ceahlau -, una absolventa de Medicina, alta de Teologie, femei ce vor sa se pustniceasca aici, in Rarau. De poimaine, fratele Ioan le va gazdui in casuta lui si va incepe sa le sape bordeiele.

Urcusul spre Rai

Treptat, imi dau seama ca nu degeaba il „aleg” pe Ioan acesti anahoreti cu viata sfintita. In primul rand, fiindca stie muntii.

A fost mereu acolo, intre ei. L-au urmarit de atata vreme, pandindu-l din intunecimile padurii, i-au vazut faptele, comportamentul neprihanit, bucuria cu care se duce sa ajute pe oricine, sfant sau pacatos deopotriva. De cincisprezece ani sta neclintit in pustietati, neabatandu-se un moment de la viata lui supusa si crestina. A locuit candva in orasul Iasi, peste o jumatate de viata, la apartament de bloc, perioada pe care o considera „crucea” sa, pe care a trebuit sa o duca. Cand, prin 1998, a vrut sa renunte total la lume, familia a zis „bine”, dar nimeni n-a crezut ca o sa reziste singur acolo. „Ce, crezi ca pustnicia e asa, pentru oricine?”, i-au zis sotia, baietii, prietenii. A coborat din tren in gara la Pojorata si s-a uitat la piscuri – sapteore avea de urcat pana la locul unde se hotarase sa-si faca bordei. Si, chiar cand a pornit spre inaltimi, o furtuna teribila s-a napustit asupra-i, cu gheata, cu ploi si vanturi grozave ce-i raneau chipul, cu brazi smulsi din radacini, picand imprejurul lui. De cateva ori si-a spus: „Nu o sa pot ajunge sus! Ce-ar fi sa ma intorc in gara aia, sa plec inapoi la Iasi?”. De cateva ori a avut ispita asta. Dar nu s-a mai intors.
Trei ani in manastire, cinci in bordeiul de pe Giumalau. Forfota manastirii, obstea, nu prea i-au placut. In schimb, zice ca anii petrecuti in singuratatea friguroasa a bordeiului sau din munti au fost fara indoiala cei mai fericiti ai vietii. Mai mult decat fericiti – sublimi, dumnezeiesti! 380 de zile a muncit la chilia aceea, s-o sape in piatra. Trei sferturi bagata in pamant, camuflata cumva, cu-n acoperis pe care-a apasat pamant si muschi, ca sa nu fie observata, din orice directie ai veni. Inauntru, pe-un perete, a batut intr-un cui un carton cu regulile lui de asceza, Pravila Sfantului Vasile si a Sfantului Antonie cel Mare. Si a pornit sa traiasca in curatie si simplitate, asa cum si-a dorit dintotdeauna. In prima iarna, chiar daca ar fi vrut, nu s-ar fi putut intoarce. Si-a luxat grav un picior in padure, i se umflase tare, nu mai putea merge. Trei luni a stat acolo, singur, sub zapezi. In ultimele doua saptamani, nu mai avea nimic ce manca, incepuse sa scormoneasca prin pamant, sa roada scoartele copacilor. Spre primavara, cand l-au vazut calugarii de la Pojorata, coborand schiopatand spre manastire, s-au mirat foarte: „Cum ai rezistat, omule bun?!”. Dar el venea zambind, abia asteptand sa-si ia ceva merinda si sa urce inapoi.
Zice ca urmatoarele ierni n-a mai simtit nici lipsuri, nici insingurari. C-a stat acolo, in bordeiul lui, ca-ntr-o alta existenta, paradisiaca, pe care doar o banuise c-ar putea fi, dar niciodata atat de la indemana. „Va spun: eram deasupra lumii. Vedeam privelisti care te ameteau cu frumusetea lor… Uitai de foame, de frig. Muntii astia… Frumusetea pura, curata. Stiam deja toate animalele care-mi erau vecine, ma uitam prin gemuletul ala prafuit de la bordei si vedeam caprioare, mistreti, lupi, trecea ursul chiar pe langa bojdeuca mea, cu cerbu’ de-a dara… De nimic nu ma temeam, animalele parca imi erau prieteni. Si reuseam sa ma rog la Dumnezeu… nu stiu cum sa va zic… cu bucurie! Fara nici un efort, fara truda. Puteam cuprinde cu mainile toti muntii! O bucurie pe care n-am trait-o nici cand am fost copil…”.

Maica fara nume

Adevarata rugaciune a invatat-o de la o femeie. O pustnica ce traia nevazuta prin padurile Giumalaului, considerata prin manastirile imprejmuitoare „foarte speciala”. Intr-o zi, staretul de la Pojorata a trimis pe cineva dupa Ioan, sa-l cheme din munte. „Frate Ioane”, i-a zis, „eu stiu ca dumneata cunosti muntii astia mai bine decat noi, calugarii. Avem mare nevoie de o maica, s-o cunoastem, sa ne dea si noua o vorba de folos, ca sunt timpuri grele pentru manastiri acuma.

Cabana fratelui Ioan

N-are nume. N-ai vrea sa te duci dumneata sa o cauti, sa-i spui ca noi am chemat-o aici?”. Ioan, ce sa zica? A zis da, n-a cartit. Era un sfarsit de toamna, pe la mijlocul Postului Craciunului. La iesirea din manastire, un parinte duhovnic s-a apropiat de el si i-a spus: „Vezi ca daca nu ti-i dat s-o gasesti, n-o s-o gasesti pe maica aceea. Chiar daca va fi langa tine, tu tot n-o vei sti. Trebuie sa pornesti cu post, cu rugaciune multa. Sa te invredniceasca Dumnezeu, caci nu oricui „i se arata” sihastrii astia cu viata nelumeasca…”. S-a dus chiar in ziua aia. Se gandea c-o va gasi repede, poate-n cel mult cateva zile, avea o idee din drumurile sale, de pe la ceilalti sihastri pe care-i cunostea, cam prin ce parte a muntelui ar putea sa fie. S-a dus chiar in ziua aceea…

Patru ani de zile a cautat-o. Patru ani, zi de zi, dintr-o parte in alta a Giumalaului. Culme cu culme, valcea cu valcea, pestera dupa pestera. „Asta a fost canonul meu cel mare. Am rupt nu stiu cate perechi de incaltaminte, ploi, viscole, oboseala, foame… Pe rape, prin desisuri neumblate, pe muntii cei mai de sus. Intr-o vreme, mi-am zis ca nu sunt vrednic, ca Dumnezeu randuieste sa nu o gasesc. Si totusi, erau unele zile in care parca „o vedeam”, simteam ca trebuie sa fie acolo, undeva, imediat in preajma, ca mai e doar putin si trebuie sa o vad. Nu stiu cum sa explic. Parca o stiam ca-i la doi pasi si mereu imi scapa. Poate ca ea m-o fi vazut mereu, in toti anii astia, si n-a vrut sa-mi iasa in cale. Nu stiu. Poate ma observa asa, m-o pus la o proba, sa vada cat rezist, cat mai am rabdare sa umblu de nebun prin munti. Ma intorceam la bordeiul meu tot mai obosit, tot mai abatut. La un moment dat, m-a prins uratul. Uratul, ispita grea. Era un inceput de iarna, trei saptamani a fost numai burnita si ceata, udeala in aer, nu vedeai la doi pasi. Daduse un urat peste mine, ca nu mai stiam ce sa fac, nu-mi gaseam locul, turbam. Ma invarteam prin jurul bordeiului, imi gaseam motiv sa fac ceva, sa merg dupa lemne, sa-mi fac niste mancare, dar parca nimic nu avea rost. Si, intr-o seara, cum stateam eu asa afara, in fata bordeiului, vai de capul meu de mahnit, numai ce aud un fasait prin tufisuri si vad o umbra cum se misca pe acolo. Am zis ca-i ursul, o salbaticiune ceva, ca cine putea sa fie in varful muntelui, pe ceata si burnita aia? Am pus mana pe tarnacop. Si-atunci vad umbra cum se opreste langa un bradut. M-am uitat mai bine: o femeie, o maica. Mi-am facut cruce. Cum a putut ajunge pana aici?… Se uita la mine, eu la ea, cu tarnacopul in mana. Parca impietrisem. La un timp, maica se apropie si zice: „Doamne ajuta”. O intreb: „Nu sunteti cumva maica fara nume?”. Ea, c-o voce asa, pierduta: „Nuuu, is o biata maica ratacita pe-aicea…”. Eu stiam deja, de-acuma, tot rostul muntelui, nu ma mai inselai asa usor. Zic: „Nu, n-ai cum sa te ratacesti, ai venit pe-o poteca pe care n-o stie nimeni in muntii astia!…”.

Fratele Ioan si pustnica Serafima, venita din Rusia

Si-n sinea mea ma tot gandeam ca s-o fi facut Diavolul in chip de maica, ca sa ma ispiteasca. Cand vezi asa, o femeie singura noaptea, in varful muntelui, ce sa mai crezi? Citisem si prin carti despre diavoli care iau infatisari de femeie, de calugarite, tot felul de naluciri… Parca mi-era si frica. Ea era palida la fata si tot venea catre mine. „Da’ de ce tot te dai in spate, de ce te temi?”, zicea. Ma dadeam in spate, spre bordei, si parca simteam ca n-are cum sa-mi faca nici un rau, imi dadeam seama undeva inauntrul meu, dar tot mi-era teama. Cumva n-as fi vrut sa plece, da-mi era si rusine sa-i zic ca mi-e frica. Cand a ajuns mai aproape de mine, maica mi-a soptit: „Ai ispite, nu? Ti-e tare urat aicea, saracutu’ de tine…”. Am lasat tarnacopul jos, mi-a cazut din mana. Ca paralizat am ramas. Si am izbucnit in lacrimi. Am pus capul in piept, si stateam asa, plangand, in fata ei. Eu cred ca nu am plans niciodata in viata in felul asta, cu lacrimi multe. Cand am fost copil poate, nu-mi amintesc. Maica m-a luat pe dupa umeri si m-a dus incet, sa intram in bordei. „Hai la rugaciune”, a zis. „Hai la rugaciune…”, ca o mama.

Doi ani de zile am stat cu ea in sihastrie. M-a primit in bordeiul ei, unul micut, pitit sub o stanca pe langa care trecusem de atatea ori pana atunci. Si acolo a inceput ea sa imi spuna, cate putin, despre ce inseamna rugaciunea „cu toata fiinta”… Trei-patru ore aveam de mers pana la dansa, seara de seara, prin padure. Ajungeam frant de oboseala, uneori numai ca s-apuc sa ma uit la ea cateva clipe. Atat. Si apoi ma intorceam iarasi, cincisprezece kilometri prin noapte. Ea statea doar in metanie si rugaciune. Nu dormea. Parca era total rupta din lumea asta. Si se ruga… cu lacrimi. Plangea la rugaciune acolo, in grota ei, in frig. N-am vazut niciodata ceva mai impresionant, mai sincer. Nu trebuie sa-ti fie rusine niciodata de lacrimile tale, domnule. Niciodata! Patru ani de zile am cautat-o pe maica cea sfanta. Patru ani! Ea este inca acolo…”, si-mi arata cu mana, prin fereastra, spre culmile involburate de zapezi ale Giumalaului.

Acest articol a fost publicat în Pentru neam si tara și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

29 de răspunsuri la Între Cer și pământ: Pustnicii României

  1. gabriela zice:

    dar oare viata lui mos ioan este viata de pusnic ? oare nu mai stim ce e un pusnic?

  2. Aurora zice:

    Uluitor !

  3. Dinu zice:

    @admin
    Baga de seama ca Satana din totdeuna a vrut sa intineze Trupul Lui Hristos, chiar inainte sa fie omul facut. Atacul Lui miselesc asupra femeiei a fost de o teroare nespusa, si nu e bine de spus in cuvinte, cuvintele inaltatoare!! cuvinte de cadere, cuvinte, cuvinte ,cuvinte si foc ce ardee. Asa ne spun Sfintii cand noi nu le dam pacee , Vom cobora foc peste voi de nu va astamparati. Si cum sarpele ii place la caldura, cutitele vor fi prea ascutite ca sa mai scape cineva.

  4. Gheorghe Morut zice:

    România mai are Sfinți!…

  5. Vlad G. zice:

    Uluitor !
    Eu cred ca mi-ar fi imposibil sa devin pustnic . Daca ma speri cand mai aud niste trosneli de mobila , da’ sa simt chiare pe mine , sa aud urlete s.a.m.d. Ma cutremura doar gandul .

  6. . zice:

    poate gresesc, dar cred ca era mai bine daca ramaneau asa, in taina Mantuitorului si nu isi baga dracul coada sa trimita televiziunea acolo
    i-a smintit si pe ei, si pe cei care au urmarit acest film
    punct ochit, punct lovit – de draci si cei de teapa lor !

  7. Pingback: VIDEO: Pustnicii din Romania « Saccsiv's Weblog

  8. admin zice:

    @.
    Pe cine a smintit viata acestor pustnici? Oare ar trebui sa ne sminteasca si Patericul?
    Dimpotriva, consider ca exemplul lor ne poate fi de folos, ca sa realizam ca si in ziua de azi poti trai dupa Dumnezeu si chiar ca sfintii din pustie.
    Pe ei nu ai cum sa-i smintesti cu lucruri lumesti. Au ajuns la alta masura si vad lucrurile dincolo de ochii trupesti.
    Acest reportaj constituie pentru necunoscuti o sursa perfecta de a afla despre viata unui pustnic si invataturile lor.
    E bine sa-l recomandati la cat mai multi, ca un fel de misiune, pentru intarirea credintei, caci intr-adevar, prin rugaciunile lor, bunul Dumnezeu ne mai rabda.

  9. Dinu zice:

    Nu cred ca a smitit pe cineva mie unul mi-a folosit chiar mult. Dar expunerea lor de catre noi nustiu daca e atat de buna, imi cer iertare de parerea mea.

  10. Stan Alex zice:

    Oare sunt pustnici si ierarhi , detinatorii adevarului absolut ?

  11. admin zice:

    @Dinu
    adica cum ii expunem? caci cei care au fost filmau primeau oricum lume… ceilalti nu au fost filmati, ci doar s-a zis de ei si li s-a respectat taina

  12. admin zice:

    @Stan Alex
    explica-te

  13. Dinu zice:

    Daca e asa cum spui tu @admin, putem spune ca e in regula . Doamne ajuta.

  14. crestinul ortodox zice:

    Un doctor in meseria nobila trebuie sa vindece trupul bolnav al omului ;
    Un preot are meseria nobila si Harul de la DUMNEZEU pentru a vindeca sufletul bolnav al omului , caci daca sufletul este bolnav si trupul devine bolnav ‘ …
    Un ‘reporter’ cum se numeste , sa aiba aceasta meserie nobila de a Arata si de a SPUNE omului , ADEVARUL , ADEVARUL DESPRE DUMNEZEU si Placutii Sai pentru ca si Aceste marturisiri Intru ADEVAR Sunt spre Intarirea Noastra , a crestinilor ortodocsi cei din lume sa vedem ca nu suntem singuri in aceste timpuri antihristice de lupta si prigoana ;
    noi nu-i stim dar DUMNEZEU II STIE ,
    DUMNEZEU II STIE pe Acei Pustnici care Mai sunt in Acesti Munti si Care pentru ale Lor Sfinte Rugaciuni ne mai Tine DUMNEZEU pe Acest Pamint Sfant ,
    Pentru ale Lor Sfinte Rugaciuni Pustnici si Pustnice Iubitori de Isihasm , de HRISTOS , pentru rugaciunile Preotilor Adevarati si ale Celor care se roaga in Duh si Adevar la DUMNEZEU si MAICA DOMNULUI , ei! pentru Acestia DUMNEZEU ne mai Ingaduie pe Acest Pamint Sfant ;
    Daca Acestia , Ce Iubesc mai mult pe DUMNEZEU si Trairea in DUMNEZEU , decat lumea sau trairea in lume , Acestia cand nu vor mai fi atunci … atunci iadul si toti dracii sunt pe pamint !
    Sa ne Rugam la BUNUL DUMNEZEU , sa Fie Aratat si Marturisit ADEVARUL si sa intelegem Toti Aceasta ca ADEVARUL CURAT , Marturisit si Aratat inseamna A Marturisi Pe DUMNEZEU si A lupta pentru LUMINA si ADEVAR , pentru A-l Afla pe DUMNEZEU
    amin!

  15. crestinul ortodox zice:

    Cine Esti tu , om ca sa judeci , daca un om traieste in pustnicie sau nu traieste ?!
    „Pustnic inseamna un om care iubeste Mai Mult pe DUMNEZEU mai mult decat lumea aceasta , un om care numai apartine lumii acesteia …”
    Amin!

  16. Cezar zice:

    Foarte interesant documentarul! Nu credeam ca mai sunt prea multi pustnici in Romania. E incredibil cum ei traiesc o viata foarte curata se roaga mai tot timpul pentru noi, Dumnezeu ii satura cu hrana putina. Acesti oameni sunt mai fericiti ca noi. Ei s-au facut pustnici pentru a fugi de pacatele din lumea asta, pentru a-L iubi pe Dumnezeu in liniste.

  17. cred că românii o să ia cu asalt drumurile pustiei… cu voie acum, dar s-ar putea să fie şi fără de voie de la o vreme în colo, după acele evenimente prezise de unul dintre pustnici.
    Doamne Ajută!

  18. crestinul ortodox zice:

    Crucea care ti-a fost data in ORTODOXIE , trebuie sa o duci pina la capat fie usoara sau grea ;
    Fiecare o are dupa putinta sa de dus , Aceasta Cruce
    Ea este Acea CRUCE , sa fim Adevaratul Crestin Ortodox , sa Marturisim ADEVARUL in Cuvant si Fapta ,
    ADEVARUL Acesta pentru Adevarata Lumina :
    HRISTOS este ORTODOX ,
    HRISTOS este DUMNEZEU ADEVARAT
    asta inseamna cand spui sunt Crestin Ortodox
    Unora le este dat sa se mantuiasca in pustie , altora le este dat sa se mantuiasca traind in lume , intrucat si Casatoria este O Cruce Sfanta de Dus cum si Pustnicia este Tot O Cruce Sfanta de Dus !
    Important este sa Realizam ca Avem O Sfanta Cruce de dus pina la capat cu Credinta si daca avem Acea ADEVARATA CREDINTA VOM AVEA SI BIRUINTA ,
    amin!

  19. ovidiu tecla zice:

    Doamne ajuta!
    Nu stiu daca aceasta emisiune a fost receptata corect de cei ce au vazut-o. Crestinii „practicanti” stiu ce este acela un pustnic si stiu in general cam ce fel de nevointa savarseste. Sunt pustnici intre pustinici! Eu am cunoscut – Slava lui Dumnezeu! – 2 pustnici care tin de manastirea Frasinei si alti doi din Ceahlau si pot spune ca e mare diferenta fata de cei prezentati in emisiunea de mai sus datorita felului vietuirii si al ascultarii. Pustinicii pe care-i stiu eu nu au treaba cu televiziunea si nici cu lumea (in general). Stiu de ei doar cateva persoane si atat. Asta nu dintr-un egoism duhovnicesc ci din smerenie si din frica de a nu pacatui prin aratare. Nu spun ca cei care au fost prezentati in emisiune nu sunt niste bineplacuti Domnului ptr ca cel mai important este ceea ce au in inima lor, cat de mult iubesc pe Dumnezeu si pe semeni.
    Cred ca in articol s-a strecurat o greseala si e posibil ca unii sa o inteleaga gresit si anume ca sfintii isi hotarasc data trecerii la cele vesnice. Eu n-am gasit pana astazi in literatura patristica ceva care sa ma determine sa cred acest lucru. Stiu ca doar Dumnezeu este acela care hotaraste acest lucru si poate in mărinimia Sa sa facă cunoscut bineplacutului Său acest eveniment cu ceva timp inainte.
    E important de vazut, de sondat printre crestinii nepracticanti cum a fost receptata emisiunea caci noi ceilalti stim si nu avem asa mare nevoie de fi invatati prin tv de aceste lucruri.
    Eu am observat ca colegii mei de serviciu care nu prea merg la Biserica dar care au vazut documentarul n-au fost foarte incantati si ei chiar se gandeau ca pustinicii traiesc in crapaturile pamantului foarte izolat de orice asezare. Ei nu cred ca au sesizat lumina din privirle celor intervievati. Una este sa ai o cultura religioasa, sa ai o traire si cunostinta fata de aceste lucruri de finete ale vietuirii duhovnicesti si alta este sa privesti emisiunea din perspectiva lumescului, sau al senzationalului.
    E important de stiut ce spun duhovnicii despre acest fapt!

  20. crestinul ortodox zice:

    …noi nu-i stim dar DUMNEZEU II STIE ,
    DUMNEZEU II STIE pe Acei Pustnici care Mai sunt in Acesti Munti si Care pentru ale Lor Sfinte Rugaciuni ne mai Tine DUMNEZEU pe Acest Pamint Sfant ,
    Pentru ale Lor Sfinte Rugaciuni Pustnici si Pustnice Iubitori de Isihasm , de HRISTOS , pentru rugaciunile Preotilor Adevarati si ale Celor care se roaga in Duh si Adevar la DUMNEZEU si MAICA DOMNULUI , ei! pentru Acestia DUMNEZEU ne mai Ingaduie pe Acest Pamint Sfant ;
    Daca Acestia , Ce Iubesc mai mult pe DUMNEZEU si Trairea in DUMNEZEU , decat lumea sau trairea in lume , Acestia cand nu vor mai fi atunci … atunci iadul si toti dracii sunt pe pamint !
    Sa ne Rugam la BUNUL DUMNEZEU , sa Fie Aratat si Marturisit ADEVARUL si sa intelegem Toti Aceasta ca ADEVARUL CURAT , Marturisit si Aratat inseamna A Marturisi Pe DUMNEZEU si A lupta pentru LUMINA si ADEVAR , pentru A-l Afla pe DUMNEZEU
    amin!

  21. andrei zice:

    @ Ovidiu Tecla
    Evident, e o interpretare gresita. In reportaj Ioan spune clar ca pustnicul Zosima isi cunostea data mortii cu un an inainte, Dumnezeu ii hotarase data mortii si nu el si-o hotarase singur. Dumnezeu doar il instiintase ca va muri peste un an ca sa se poata pregati. E limpede ca e doar o eroare de interpretare, nici vorba sa-si fi decis singur cineva data mortii, doar Dumnezeu poate decide asta.
    @ . (punct)
    Reportajul este foarte bun. Pentru cine il vede cu buna-credinta, este o marturie exceptionala. Dar pentru cine-l priveste cu rea-credinta, da, poate fi o pricina de sminteala. Insa nu reportajul trebuie acuzat pentru sminteala, ci privitorul. Asa, orice poate fi pricina de sminteala. Amintiti-va ca si fariseii s-au smintit vazand chiar minunile Mantuitorului Hristos, ascultandu-i invatatura sau privindu-L rastignit pe Cruce. Dar numai ei erau de vina ca s-au smintit. Deci nu acuzati reportajul pentru reaua-credinta a unora care il vad dintr-o perspectiva pur lumeasca sau sceptic-cinica si de aceea se smintesc. E doar vina lor. Nu e atat de greu de inteles. Reportajul e bun pentru ca ne pune in fata niste modele mai inalte. De fiecare depinde daca vrea sa le inteleaga corect sau sa carteasca, si sa-i ponegreasca pe autorii reportajului – care au avut doar intentia sa ofere niste repere duhovnicesti mai speciale – si au reusit.
    @Gabriela
    Ioan nici nu este, nici nu pretinde ca ar fi pustnic. E doar un mirean credincios, cu o viata mai deosebita, intr-adevar, care ii ajuta pe adevaratii pustnici de care vorbeste, facandu-le unele servicii, ducandu-le mancare, construindu-le bordeiele etc. Nimic rau in asta, dimpotriva. Si daca povesteste si el unele lucruri, o face cu smerenie, fara sa-si aroge merite false, fara sa se dea drept ceea ce nu e. E un om la locul lui, care de multi ani vietuieste si el in aceiasi munti cu adevaratii pustnici, dar nu sustine ca s-ar putea compara cu ei, ci doar ca a invatat cate ceva de la ei.

  22. Bogdan zice:

    Doamne ajuta!

    Sa-mi fie cu iertare, dar nu cumva fratele Ioan e acelasi care a facut publice profetiile celor 2 pustnici despre macelul care trebuia sa se intample in Romania in 2011? Ma refer la aceste 2 profetii: https://apologeticum.wordpress.com/2010/06/25/proorocie-despre-un-masacru-in-2011-in-romania/ si https://apologeticum.wordpress.com/2010/06/30/un-alt-pustnic-confirma-proorocia-despre-macelul-din-2011/.

    Inca nu sunt lamurit din acest punct de vedere… au facut pustnicii (care isi cunosteau sfarsitul dinainte) profetii false? Sau au fost gresit intelese?

    Bogdan.

  23. clement zice:

    Gasesc ca este absolut regretabil faptul ca televiziunii i-a fost permis sa intre in spatiul duhovnicesc de exceptie al monahismului ortodox ascetic.
    Carmen Avram serveste cu talent interesele unui trust media finatat in afara spatiului ortodox .
    Dincolo de „interesul pios” al realizatoarei transpare strategia bine elaborata de discreditare subtila a Bisericii Ortodoxe Romane punandu-se accent pe „ciudateniile „ascetilor, pe nevointele lor fizice si nu pe rostul acestora.
    Tot in aceasta perioada, filmul lui Cristian Mungiu,” Dincolo de dealuri” este prezentat la Bruxelles. Sunt programate dezbateri atat in salile de difuzare, cat si in unele locasuri de cult.
    Si in acest caz, finantatorii filmului nu apartin spatiului ortodox ( finantarea CNC a fost nesemnificativa).si atat numele regizorului, cat si al scenaristei sunt legate de interesele defunctului GDS ( pepiniera a CCR), constituit de fundatia Soros si Silviu Brucan.
    Sper sincer ca la dezbateri sa participe si crestini romani pentru a putea infrunta falanga anti ortodoxa din CE.
    Sa ne amintim ca recent, Dan C Mihailescu si-a folosit „inspirat si cu umor” talentele narative, descriind Athosul ca pe un loc al fascinantelor excentricitati la care insa nu a putut adera, incapabil fiind atat de a se apropia de Sfintele Icoane, cat si de a ingenunchia.
    Este poate momentul ca Patriarhia sa reflecteze mai serios la rezultatul concesiilor pe care le face de ani buni fata de personaje vadit rau intentionate din spatiul public romanesc. Reactiile moi avute in cazul ” Evanghelistii” si laxismul fata de interventiile unor ierarhi cazuti sub ispita vedetismului mediatic( acceptarea participarii in emisiunile lui Patapievici, de pilda) ne pot conduce spre situatii dificil de gerat.

  24. crestinul ortodox zice:

    si cand antihristii vorbesc in talkswouri intr-o ratacire cumplita , smintind cu desfraul la maxim pina si in fata copiilor , la ore de varf audienta , atunci Patriarhia de ce nu ia atitudine !
    cand homosexualii defileaza pe acest Pamint Crestin Ortodox , cu atac murdar la adresa Familiei Crestin Ortodoxe ., de ce patriarhia tace ?
    si cand un om , a avut bunavointa de a prezenta intr-un Documentar , un ADEVAR Mergand si Aratand
    MAI AVEM SFINTI PE ACEST PAMINT , SFINTI CARE SE ROAGA PENTRU ACEASTA TARA Si ACEST POPOR , nu este bine ca ce
    ‘sminteste’ cumva pe cine ?
    sminteste cumva Patriarhia si pe cei care stau in frunte BOR , cu lupul paznic pus oi !
    Acestia smintesc acest popor aruncandu-l in ratacire
    prin ASCUNDEREA ADEVARULUI despre actele cu cip , numarul fiarei care sunt lepadare de DUMNEZEU si Botez Crestin Ortodox
    prin Tacerea Malc cand au iesit homosexualii la defilare spurcand acest pamint si aceasta Natie Crestin Ortodoxa
    prin slujirea cu ereticii , Ecumenismul indepartand Harul Lui DUMNEZEU de la Acest popor Crestin Ortodox , astea sunt bubele pe care patriarhia ar trebui sa si le vada si sa nu duca turma la pierire precum ‘baciul beat si turma la pierire ‘
    despre fimul lui mungiu , un jidan , acela este Atac la ORTODOXIE si la Credinta Crestin Ortodoxa , prin ascunderea si masluirea ADEVARULUI referitor la ce s-a intamplat la Tanacu ; intrucat , jidanii sunt vrajmasii lui HRISTOS …
    INSA ADEVARUL SPUS si ARATAT ESTE SABIA CU DOUA TAISURI CARE TAIE raul din radacina !
    ex In Acest Documentar se aminteste de Pustnicul Zosima care a spus
    „…PUSTNICUL ZOSIMA A SPUS SA NU LUAM ACTELE BIOMETRICE …”
    ASTA VRETI SA ASCUNDETI ADEVARUL PRECUM JIDANII PROCEDAU acum 2000 si de ani in ingroparea LUMINEI sub pamint ? cata neghiobie !
    ADEVARUL NU VA PUTEA FI TINUT ASCUNS si NICI LUMINA ADEVARATA nu se va ascunde …
    amin!

  25. CRISTIAN zice:

    pe pustnici i-o apara Dumnezeu,daca e de folos sa nu dea nimeni de ei=vietile sfintilor sunt pline de pustnicii anonime/descoperite/frecventate…Nea Ion nu cred sa fie chiar dezinteresat.sper sa fie doar naivitate,nedeliberand prea mult inainte de a atrage curiosii pe Rarau si GIUMALAU…

  26. maria zice:

    Doamne ajuta!
    iertare daca gresesc cu aceste cuvinte, dar sincer pe mine nu m-a smintit deloc reportajul…inca din contra mi-a amintit ca voi muri si cat de trecatoare sunt toate si ca pana la urma suntem pelerini in lumea aceasta si ar trebui sa ne gandim ca dupa…ne asteapta vesnicia…eu ce sa zic pe mine ma ajuta sa stiu ca exista inca pustnici, care se roaga neincetat pt lume si ca probabil pt rugaciunile lor si pt Sfanta Liturghie mai tine Dumnezeu lumea…si viata lor este un exemplu…pt mine o pacatoasa, imposibil de urmat, dar macar un exemplu sa ne rugam mai mult, sa ne nevoim cum putem si in lume si sa ne iubim semenii (prieteni sau dusmani) si viata pustnicilor este si o incurajare cumva ca nu suntem singuri in rugaciune, ca inca mai exista credinta adevarata si sacrificiu si ca nu trebuie sa ne abatem de la calea crestina dreapta, indiferent de ispitele din lume si de sminteala din lume…
    concluzia: pe mine lumea si viata oamenilor din jurul meu ma sminteste si ma face sa ma intreb ce e bine si ce e rau, nicidecum viata pustinicilor si a monahilor…
    e bine sa stim ca exista inca pustnici in muntii Romaniei cu viata imbunatatita si traire duhovniceasca inalta…adica pe mine personal ma ajuta si ma incurajeaza acest lucru sa nu ma las influentata de „moda si modele” din jur, ci sa-mi pastrez calea mea si invataturile Bisericii si credinta mea ortodoxa si sa incerc sa postesc (desi nu reusesc intotdeauna precum trebuie) si sa duc o viata cat de cat crestineasca (desi nici asta nu reusesc precum ar trebui) in valtoarea acestei lumi…
    iertare daca am lezat pe cineva prin cuvintele mele.

  27. maria zice:

    Doamne ajuta!
    am uitat sa mai spun ca si Cuviosul Parinte Paisie Aghioratul a scris despre vietile pustinicilor din Sfantul Munte Athos si cartea respectiva „Flori din Gradina Maicii Domnului” (asa se numeste), pot spune, ca mi-a schimbat viata…in bine…adica mi-a schimbat modul de a vedea lucrurile din lume si din viata si de a le intelege, deci m-a ajutat mult si m-a impresionat profund si mi-a deschis calea si interesul spre a citi si alte carti sfinte si uite asa incetul cu incetul viata mea se schimba si eu incerc sa devin un om mai bun si daca se poate mai credincios, desi nu reusesc asta atat de bine si cu zi ce trece imi dau seama cat sunt de pacatoasa si cat de mult Il supar pe Dumnezeu, dar macar vietile sfintilor si ale pustnicilor si exemplul lor de traire, reprezinta pt mine un punct de reper ca sa nu ma pierd total si sa ma inec in marea vietii si a pacatelor.
    deci Doamne ajuta la toata lumea si sa invatam sa luam binele si partea buna din toate lucrurile, nu doar partea rea si sa nu judecam si sa cartim ca asta este cel mai simplu….
    sa ne lumineze Dumnezeu pe toti ca sa putem discerne binele de rau si sa nu ne smintim.

  28. copil zice:

    Noroc mare cu acesti pustnici ca pt. ei mai tine D-zeu lumea ,caci noi oamenii suntem atat de rai in loc sa ne ajutam , mai bine facem rau.

  29. Pingback: In Romania inca vietuiesc PUSTNICI IN CRAPATURILE PAMANTULUI. Datorita rugaciunilor lor Dumnezeu nu aducea urgia Sa peste acest neam stricat si pacatos. Cat timp insa va mai dura rabdarea Sa? | Saccsiv's Weblog

Spuneţi-vă părerea, respectând conţinutul articolului! (Mesajele ce nu corespund vor fi şterse!)

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s