Bisericile naţionale, naţionalismul filetist şi Sfintele Canoane

Gândirea europeană modernă, în special Revoluţia Franceză, prin votul din 27 august 1789 al Adunării Constituante, a decretat că „principiul oricărei suveranităţi rezidă în principal în naţiune, şi nici o altă adunare ori individ nu poate exercita autoritate dacă nu este delegată explicit de către naţiune”. Astfel, naţiunea, după Abbè Sieriès, este reprezentată de a treia stare (K.D. Gheorgoulis, „Ethnos”, ThHE 5, p. 357-359). Aşadar, naţiunea a fost instituită ca uniune politică, ca Staatsnation (Gheorgoulis, „Ethnos”, p. 357-359). Şi în spaţiul grecesc, toate Constituţiile au considerat naţiunea drept principiul fundamental al unităţii sistemului de guvernământ grecesc, deoarece „toate autorităţile derivă din naţiune/éthnos” (To sýntagma tis Elládos 1975/1986/2001, Introducere de Antónis Manitákis, ed. Sakkoúlas, Atena-Tessalonic 2001, art.1,3).

Aceste idei ale iluminismului european au pătruns şi în spaţiul creştinismului răsăritean, desfăcând legătura armonică dintre naţiune şi credinţa creştină, trăită prin intermediul experienţei vieţii duhovniceşti a Bisericii. Conştiinţa naţională a luat amploare, accentuând particularităţile proprii faţă de alte naţionalităţi şi dezvoltarea unei autorităţi de stat hipertrofiate. Acest lucru a avut drept consecinţă dezvoltarea unei geopolitici moderne a Ortodoxiei, urmaşă a celei postbizantine. Principiile ştiinţei geopoliticii, aşa cum au fost ele stabilite de către François Thual, pot fi rezumate la trei categorii: a. naţiunea şi statul se constituie complementar, întărindu-se unul pe celălalt, în vederea alcătuirii unui teritoriu, a unui areal naţional, precum în cazul Franţei, Marii Britanii, Spaniei etc.; b. autodeterminare reconstitutivă, urmată de înfiinţarea unui stat naţional, care să cuprindă un teritoriu geografic, în cadrul unei eliberări naţionale şi a conflictelor cu vecinii, situaţie întâlnită în Balcani şi în Caucaz; c. constituirea unui stat, apoi rezolvarea conflictuală a situaţiei teritoriale şi, în faza finală, alcătuirea şi instituirea unei identităţi naţionale, lucru realizat mult mai târziu, precum în cazul Americii Latine. Aceşti factori stabilesc o tipologie generală a relaţiilor dintre spaţiul geografic şi autodeterminare. O componentă comună o constituie moştenirea religioasă, care este unul din cele două elemente-cheie ale autodeterminării unui ansamblu populaţional, celălalt element-cheie fiind originea comună şi viziunile comune, în special în cadrul istoric pe care-l cercetăm, eliberarea din jugul otoman (vezi Fr. Thual, I klironomiá tou Vyzantíou, geopolitikí tis Orthodoxías, ed. Roés, Atena 2000, pp. 22-23).

Modelul acesta a dat roade în statele-naţiune ortodoxe moderne, fiind adoptat şi constituind un criteriu pentru determinarea relaţiilor stat-Biserică.

Dezvoltarea unui anume tip de naţionalism sub influenţa Iluminismului a nutrit ideea unor comunităţi bisericeşti naţionale, autocefale şi autonome în cadrul Bisericii. Naţionalismul contemporan a dus, după cum consideră părintele Ioan Meyendorff, la transformarea localismului bisericesc canonic într-o justificare a duhului separatist naţional. Noua ideologie naţionalistă a identificat naţiunea –înţeleasă atât din punct de vedere lingvistic, cât şi rasial – cu obiectul devotamentului social şi cultural, procedând cu totul altfel decât prevede Creştinismul universal (Ioan Meyendorff, I vyzantiní klironomiá stin Orthódoxi Ekklisía, ed. Armós, Atena 1990, pp. 278-279). Esenţa „fenomenului naţionalist” rezidă în specificitatea diverselor lui instanţe, în interdependenţa istorică a „naţionalismelor” din interiorul conflictelor sau al mimetismului altor modele naţionale, iar scindările şi schimbările de tabere constituie, în principal, conflictele interne dintre diversele versiuni conflictuale ale aceleiaşi „naţiuni” (P. Matálas, Éthnos kai Orthodoxía, oi peripéteies mias schésis apo to „elladikó” sto voulgarikó schísma, ed. Panepistimiakés ekdóseis Krítis, Iráklio 2002, p. 9).

Astfel, după finalul pozitiv al luptelor îndelungate purtate de diversele facţiuni etnice în vederea eliberării de sub autoritatea turcească şi declarării independenţei politice (vezi Sp. N. Troiános, Paratiríseis epi ton typikón kai ousiastikón proypothéseon tis anakirýxeos tou autokefálou kai tou autonómou en th orthodóxo ekklisía, Atena 1980, pp. 335-348), în decursul secolului al XIX-lea şi la începutul celui de-al XX-lea, nou-instituitele ţări ortodoxe şi-au revendicat autonomia şi independenţa bisericească, care le-au fost acordate atunci de către Patriarhia Ecumenică în urma frământărilor, rezistenţei şi schismelor, precum declaraţia unilaterală şi anticanonică de autocefalie de la 1833, urmată de restaurarea unităţii bisericeşti, la 1850, dar şi autocefalia României la 1856, a Bulgariei la 1870 şi a Albaniei în 1922-1928-1937.

Declaraţiile de independenţă naţională au fost însoţite de declaraţiile de autonomie ale bisericilor ortodoxe, care s-au întemeiat de atunci pe principiile autocefaliei şi independenţei, în dauna Patriarhiei Constantinopolului, căreia secolul al XIX-lea i-a adus restrângerea teritoriului aflat în jurisdicţie (în favoarea Bisericilor Greciei, României, Bulgariei etc.). În epoca contemporană, transformarea bisericilor naţionale în autocefalii a fost considerată ca o consecinţă naturală a procesului de trezire naţională (Thual, Geopolitikí, pp. 39-40). Astfel, secolul al XIX-lea va însemna abrogarea principiului Pentarhiei, respectiv al Tetrarhiei de după 1054 şi trecerea la rânduiala canonică a autocefaliei şi a bisericilor naţionale, făcându-se diferenţierea între patriarhiile originare şi cele moderne. Dar instituirea unei biserici naţionale în urma declaraţiei de independenţă politică a constituit, pentru fiecare ţară balcanică, încununarea întoarcerii la independenţă şi la suveranitate naţională, simbol al absolutei restauraţii, fenomen al lumii ortodoxe (Thual, Geopolitikí, p. 44). Ieşirea de sub jugul otoman aducând libertate, acelaşi model de gândire va fi preluată şi în vederea eliberării de sub Patriarhia Constantinopolului, care întrupa, în ochii popoarelor balcanice, „aservirea” şi dependenţa eclesiastică, fapt cu adevărat anti-bisericesc şi anti-ortodox.

Prin urmare, Bisericilor naţionale nou înfiinţate le-a fost imperios necesară o acoperire canonică a autonomizării şi independenţei lor eclesiastice. Pentru aceasta a fost utilizat Canonul 17 al celui de-al Patrulea Sinod Ecumenic şi Canonul 38 al Sinodului Ecumenic Quinisext (al Cinci-Şaselea sau Trulan), care are acelaşi conţinut şi recapitulează canonul Sinodului al Patrulea Ecumenic. Astfel, în introducerile declaraţiilor oficiale patriarhale şi sinodale din secolul al XIX-lea şi al XX-lea, prin care se declarau autocefalia şi autonomia bisericilor locale, se face remarcată următoarea frază: „Drepturile bisericeşti şi, bineînţeles, cele privitoare la enorii, se schimbă conform formelor politice, după obicei” (vezi Tomul patriarhal şi sinodal cu privire la recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Polone şi Varnávas Tzortzátos, Oi vasikoí thesmoí dioikíseos tis Autokefálou Orthodóxou Ekklisías tis Polonías, metá istorikís anaskopíseos, Atena 1975, p. 14). Această expresie este răspunsul disproporţionat la cele două canoane de mai sus, 17 al Sinodului al Patrulea Ecumenic şi 38 al Sinodului Ecumenic Quinisext. Canonul 17 al Sinodului al Patrulea Ecumenic prevede următoarele: „Rânduiala să urmeze modelelor politice şi de stat şi celor ale comunităţilor eclesiastice”, iar Canonul 38 al Sinodului Quinisext, următoarele: „Păstrăm şi noi canonul cel aşezat de Părinţii noştri, care hotărăşte astfel: dacă vreo cetate s-a înnoit prin puterea împărătească sau s-ar înnoi în viitor, împărţirii politice şi de stat să-i urmeze şi rânduiala afacerilor bisericeşti”. Sfântul Nicodim Aghioritul interpretează Canonul 17 al celui de-al Patrulea Sinod diferit faţă de dată de Balsamon, zicând că Sinodul i-a acordat Împăratului autoritatea de a stabilii enorii doar în oraşele înfiinţate de el, şi nu în orice oraş (vezi Pidálion, pp. 199, 200/1, 253, Sýntagma II, pp. 258-259, 261-262, 392, Alivizátos, pp. 64, 112, Feidás, Kanónes, pp. 140, 162).

Conform Profesorului Troiános, canoanele de mai sus nu au legătură nici cu autonomia sau cu autocefalia, nici cu subdivizarea districtelor diecezane. Ar fi vorba doar de acordarea titulaturilor onorifice, fără nici o legătură cu stabilirea contemporană a prerogativelor din domeniul administraţiei bisericeşti (vezi Sýntagma II, pp. 258-263, 392-395). Interpretarea, conform căreia structura administrativă a Bisericii trebuie să urmeze pe cea lumească, aparţine Sfântului Fotie cel Mare (Troiános, Autokéfalo, p. 338). Dar dacă consideraţii atribuite Sfântului Fotie nu constituie o interpretare a canoanelor de mai sus şi nu i se acordă autoritate absolută şi nelimitată, atunci este posibil să i se accepte măcar conţinerea unui sâmbure de adevăr. Şi aceasta, pentru că pe durata evoluţiei acordării primatelor de onoare şi a împărţirii diocezelor bisericeşti a fost adoptată practica „urmării celor politice de către cele bisericeşti”, chiar dacă întreaga chestiune necesită în continuare o cercetare asiduă. Trebuie semnalat, astfel, dacă centrele eclesiastice din primele secole erau identice cu centrele administraţiei politice.

În plus, constituirea bisericilor naţionale sub entitatea statului şi reducerea bisericii locale la una naţional-etnică a însemnat încă din secolul al XIX-lea, avântul naţionalismelor , din moment ce principiul etnic era cel predominant, iar rezultatul final a fost apariţia unor noi state naţionale în Europa şi în Balcani. „Bisericile naţionale” medievale, în special de după secolul al V-lea, din afara graniţelor Imperiului, au fost biserici independente, conduse de un întâi-stătător ce purta adesea titlul de katholikós. De exemplu, katholikós-ul armean era monofizit, cel Seleuciei şi Ctesifonului era nestorian. Dar katholikós-ul georgian rămăsese credincios Sinodului de la Calcedon şi ortodoxiei bizantine (Meyendorff, Klironomiá, p. 276). Foarte de timpuriu, însă, bisericile slave au dezvoltat un anume model de naţionalism, caracterizat ca etnofiletism. Roadele naţionalismului modern se aseamănă vechilor ereziilor şi concepţiei eretice prin abandonarea catolicităţii ortodoxe. Erezia întotdeauna neagă catolicitatea şi, prin urmare, supranaţionalitatea, activând în plan rasial şi etnic (Gheórghios Metallinós, Éthnos – Ethnikismós kai orthódoxo frónima, ed. Apóstolos Varnávas, Lefkosía 1995, pp. 387-395).

Acest lucru este extrem de vizibil în cadrul creştinismului apusean, după francizarea credinţei şi a teologiei, când termenul ethnos a dobândit rezonanţă rasială. Astfel, faptul că naţionalismul şi naţiunea sunt produsele moderne ale formării statului naţional de tip apusean, constituie un loc pe deplin comun (Matálas, Éthnos, p. 12).

Pătrunderea acestor învăţături pe tărâmul bisericesc a adus cu ea semnificaţia anti-bisericească a filetismului (a naţionalismului rasist), care a încercat să-şi găsească o bază canonică, răstălmăcind tradiţia canonică ortodoxă.

Astfel, Biserica a condamnat etno-filetismul în Sinodul local al Patriarhiei Constantinopolului din 29 august-17 septembrie 1872, sub prezidiul Patriarhului Ecumenic Antim al ΣΤ-lea. Motivul fusese dat de pretenţia instalării la Constantinopol a unui exarh bulgar şi a unor ierarhi bulgari (vezi Meyendorff, Klironomiá, p. 280, unde explică pretenţia bulgară ca pe o înlăturare a dominaţiei greceşti asupra Bisericii: „dacă naţionalismul grec s-a ridicat împotriva dominării turceşti, naţionalismul bulgar nu ar fi putut tolera dominaţia grecească din Biserică”). Pretenţia aceasta nu era fundamentată pe împărţirea statală, independenţă politică, ci doar pe diferenţiere etnică, caracterizată drept etno-filetism, conducând Biserica Bulgariei la schismă (în privinţa schismei bulgare, precum şi a încetării ei, vezi Hrísanthos, Arhiepiscop al Atenei, To Voulgarikón schísma, Atena 1945, Manouíl Ghedeón, Éngrafa patriarhiká kai synodiká perí tou Voulgarikoú zitímatos 1852-1873, Constantinopol 1908, Ioánnis Karmíris, O ethnikismós en ti orthódoxo ekklisía, Atena 1977, pp. 181-198 şi a aceluiaşi Ta dogmatiká kai symvoliká mnimeía tis orthodóxou katholikís ekklisías, 2, Graz 1968, pp. 1010-1016, Emmanouíl Karpáthios, I Voulgarikí Ekklisía, în ThHE nr. 2, Gherásimos Konidáris, I ársis tou Voulgarikoú schísmatos en to plaísio tis katholikís orthodoxías tou ellinismoú, Atena 1971, Paraschevás Matálas, Éthnos kai orthodoxía, oi peripéteies mias schésis, apó to ellinikó sto voulgarikó schísma, ed. Panepistimiakés Ekdóseis Krítis, Irákleio 2002, precum şi bibliografia mai recentă).

Conţinutul declaraţiei de condamnare a etno-filetismului este bazat pe Canonul η al celui Dintâi Sinod Ecumenic (care prevede ca „într-un oraş să nu fie doi episcopi” (Sýntagma II, p. 133, Pidálion, p. 133, Alivizátos, p. 31, Feidás, Kanónes, p. 127) şi pe Canonul ιε al celui Dintâi Sinod Ecumenic (Sýntagma II, p. 145, Pidálion, p. 143, Alivizátos, pp. 34-35, Feidás, Kanónes, p. 128), Canonul 2 al celui de-al Doilea Sinod Ecumenic (Sýntagma II, pp. 169-170, Pidálion, p. 156, Alivizátos, p. 40, Feidás, Kanónes, p. 138), Canonul 5 al celui de-al Patrulea Sinod Ecumenic (Sýntagma II, pp. 229-230, Pidálion, p. 189, Alivizátos, p. 59, Feidás, Kanónes, p. 138), Canoanele Apostolice ιδ, ιε (Sýntagma II, pp. 18-22, Pidálion, pp. 15-17, Alivizátos, p. 175-176, Feidás, Kanónes, p. 191), dar şi pe alte canoane. Hotărârea sinodală explicitează eclesiologia ortodoxă şi condamnă „filetismul, discriminările filetiste, disputele etnice, invidiile şi discordiile” în Biserica lui Hristos.

În ultimii ani, conform lui Paraschevás Matálas, reînsufleţirea discuţiilor despre naţionalism a adus din nou în prim plan condamnarea filetismului, dar, de data aceasta, atât cercurile ortodoxe, cât şi cele ale istoricilor laici, o prezintă ca pe cea mai expresivă dovadă a dimensiunii ecumeniste şi „anti-naţionaliste” a ortodoxiei (Matálas, Éthnos, p. 2). Duhul etno-filetismului, incompatibil cu principiile teoretice şi canonice ale ortodoxiei, continuă să dăinuiască şi astăzi în diaspora ortodoxă, ceea ce este anticanonic, căci mai mulţi episcopi de etnii diferite coexistă în acelaşi loc pe baza discriminării etnice, naţionale şi lingvistice. Conferinţa Panortodoxă Pre-sinodală din 1986 s-a ocupat de subiectul major al unităţii şi ordinii bisericeşti a diasporei ortodoxe. Notabil, problema este cauzată de Bisericile naţionale: Rusă, Sârbă, Bulgară şi Română, dar şi din alte ţări ortodoxe, precum Patriarhia Antiohíei, care, sub umbrela activităţii misionare, instaurează mitropolii în jurisdicţia canonică a Patriarhiei Ecumenice: în America de Nord, sub titlul Orthodox Church of America, în Australia, Europa etc. Motivele invocate sunt liturgice şi de cult (pe criterii etnice şi lingvistice), în vederea deservirii credincioşilor care provin din ţările acestea dar locuiesc în diaspora, şi care, în marea lor majoritate, sunt emigranţi politici sau economici. A se vedea articolul scris pe această temă, precum şi bibliografia aferentă cu privire la diaspora ortodoxă în volumul dedicat Mitropolitului de Kítros şi Kateríni, Varnávas Tzortzátos, I orthódoxos diasporá apó ekklisiologikís kai kanonikís apópseos, Atena 1980, pp. 323-333, precum şi Vlásios Feidás, Oikoumenikós thrónos kai orthódoxos diasporá, în „Orthódoxos Martyría kai Sképsis” nr. 19/1979, pp. 5-6.

Această problemă s-a ivit din momentul în care principiul naţional a început să fie predominant, adică în secolul al XΙX-lea, consecinţa fiind apariţia noilor state naţionale europene şi balcanice (Panteleímon al Tyrolului, Diasporá, p. 329). Acest fapt a avut un întreg şir de urmări pentru diaspora ortodoxă. Noile biserici naţionale au revendicat drepturi asupra eparhiilor mitropolitane din America, Australia şi nordul Europei, pe baza criteriilor naţionale şi filetiste. Dar aceste eparhii aparţin Tronului Ecumenic, din moment ce are jurisdicţie canonică asupra ortodocşilor din toate ţările „barbare”, şi constituie arealul lui geografic (Panteleímon al Tyrolului, Diasporá, p. 326), fără, însă să fie avută în vedere exercitarea drepturilor canonice asupra tuturor ortodocşilor din aceste ţări ca asupra unora care sunt „în exterior”, după cum spune respectabilul profesor Vlásios Feidás (Diasporá, pp. 5-6). Reglementarea definitivă a acestei probleme este, însă, de aşteptat a avea loc la viitorul Mare şi Sfânt Sinod.

În încheiere, conform cu tradiţia ortodoxă, se propune ca rezolvarea acestei probleme a diasporei ortodoxe formate din populaţii etnic eteroclite, să fie întoarcerea la canonicitate şi rânduirea Bisericii locale după principii bisericeşti. Condiţia prealabilă este respectul specificităţii şi al identităţii culturale a fiecărei grupări din cadrele enoriei, sub tutela duhovnicească Patriarhiei Ecumenice, conform Canonului 280 al celui de-al Patrulea Sinod Ecumenic.

Pemptousia

Acest articol a fost publicat în anti-masonerie, anti-sionism și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Bisericile naţionale, naţionalismul filetist şi Sfintele Canoane

  1. Pingback: Un român nu poate fi niciodată filetist, căci a fi român este același cu a fi ortodox! Despre războiul în care ne aflăm | † APOLOGETICUM: Ortodoxie, neam si tara

Spuneţi-vă părerea, respectând conţinutul articolului! (Mesajele ce nu corespund vor fi şterse!)

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s