Pr. prof. Mihai Valică: Chipul Sfintei Treimi, originea iubirii noastre

Dimensiunea mistagogică a Sfintei Treimi a fost foarte bine reliefată în toată teologia românească de părintele prof. Dumitru Stăniloae, cel care şi-a propus să debaraseze mesajul divin de formele scolasticii.

Al doilea teolog român, care prezintă taina Sfintei Treimi în dimensiunea biblică, patristică, însă cu trăire practică în viaţa noastră de zi cu zi, a fost părintele Cleopa.

Cele două abordări teologice oferă prof. univ. dr. Mihai Valică prilejul unei sinteze relevante şi revelatoare pentru rolul şi locul stabilirii ,,Sfintei Treimi” ca hram pentru Catedrala parohială din Vatra Dornei.

Dumnezeu este iubire (1 Ioan 4,8). Iubirea presupune totdeauna două eu-uri care se iubesc, sau un eu care iubeşte şi un altul care primeşte iubirea, sau de care cel ce iubeşte ştie că e conştient de iubirea lui. Şi aceasta într-o reciprocitate.

Dar, în acelaşi timp, iubirea uneşte cele două eu-uri în proporţie cu iubirea dintre ele, fără ca să le confunde, căci aceasta ar pune capăt iubirii.

Deci iubirea desăvârşită uneşte paradoxal aceste două lucruri : mai multe eu-uri care se iubesc, rămânând neconfundate, şi o unitate maximă între ele. Fără existenţa unei iubiri desăvârşite şi veşnice nu se poate explica iubirea din lume şi nu se vede nici scopul lumii.

Iubirea din lume presupune ca origine şi scop iubirea eternă şi desăvârşită între mai multe Persoane divine. Iubirea aceasta nu produce Persoanele divine, cum se afirmă în teologia catolică, ci Le presupune. Altfel, s-ar putea concepe o iubire impersonală producând şi destrămând şi persoanele umane.

Persoanele divine se menţin desăvârşite din eternitate, căci iubirea Lor e iubirea desăvârşită, care nu poate spori comuniunea dintre Ele. În acest caz, s-ar fi pornit de la extrema despărţire, de la neiubire.

Iubirea presupune o fiinţă comună în trei persoane, cum spune învăţătura creştină.

Iubirea reciprocă între oameni implică şi ea mai multe persoane capabile de iubire, în baza unei fiinţe a lor în oarecare măsură comună. Dar această iubire nedesăvârşită între noi presupune iubirea desăvârşită între Persoanele divine cu o fiinţă comună. Iubirea noastră se explică din crearea noastră după chipul Sfintei Treimi, originea iubirii noastre.

Noi ştim din Revelaţia supranaturală că Dumnezeu este esenţă subzistând în trei persoane. Dar aşa ceva nu există în ordinea creată; şi chiar dacă ar exista ea ar fi cu totul deosebită de subzistenţa tripersonală a esenţei infinite şi necreate. Prin aceasta, chiar exprimată în felul acesta, ea rămâne un mister.

De aceea nu trebuie să ne închipuim că am înţeles complet realitatea Treimii, rămânând la un sens lumesc al Ei. Ea ne devine în acest caz un idol, oprind mişcarea spiritului nostru spre misterul plenitudinii vieţii peste înţelegere. Dar nici nu trebuie să renunţăm la această exprimare, ca şi când ea n-ar spune nimic real referitor la Dumnezeu. În acest caz, fie că ne-am îneca în indefinitul care nu ne dă certitudine despre nimic, deci nici certitudinea existenţei eterne prin comuniunea cu realitatea personală divină, fie că am rămâne cu formula unui dumnezeu impersonal sau monopersonal, car nu are în Sine duhul comuniunii şi, deci, n-ar fi apt şi dispus la nici o comuniune cu persoanele create.

Numai un Dumnezeu care e Tată şi Fiu explică toată paternitatea şi filiaţia pământească, spune Dionisie Areopagitul, dezvoltând o afirmaţie a Sfântului Pavel ( Ef. 3,15). Căldura relaţiilor diferenţiate umane provine din existenţa unui Dumnezeu care nu e străin de afecţiunea unor astfel de relaţii. Iar aceste relaţii se înduhovnicesc de la Dumnezeu prin Duhul Sfânt. De aceea, pe de altă parte, relaţiile Persoanelor divine sunt incomparabil mai presus de relaţiile paterne şi filiale umane, cum e Duhul, care le desăvârşeşte. Dionisie Areopagitul zice :” Toată puterea lucrării noastre înţelegătoare merge până aici, adică până la înţelegerea faptului că toată paternitatea şi filiaţia ni s-a dăruit din originea paternităţii şi din originea filiaţiei mai presus de toate şi că această paternitate şi filiaţie se înfăptuieşte în mod duhovnicesc, adică netrupeşte, nematerial, spiritual, Duhul ca sursă dumnezeiască fiind mai presus de orice nematerialitate şi îndumnezeire inteligibilă, cum e şi Tatăl şi Fiul mai presus de toată paternitatea şi filiaţia” ( De divinis nominibus, cap. II, VIII, P. G. Cit.., col. 645 C).

Formula dogmatică a dumnezeirii unice în fiinţă şi întreite în persoane este, ca orice formulă dogmatică, mărturisirea credinţei într-o realitate care ne mântuieşte şi deci ne dă un minimum pentru înţelegere, dat fiind abisalul infinit al dumnezeirii. Ea delimitează învăţătura creştină despre Dumnezeu faţă de alte învăţături numai în sensul că o astfel de dumnezeire este singura mântuitoare, ca bază a comuniunii iubitoare cu noi în eternitate. Dar ea cuprinde prin atâta cât ne dă cadrul adevăratei infinităţi şi ne deschide perspectiva participării personale la ea în veci. Căci din comunitatea perfectă şi veşnică a celor trei Persoane, în care subzistă supraesenţa unică a dumnezeirii, e dată infinitatea şi desăvârşirea vieţii iubitoare a Treimii şi a fiecărei persoane. Şi ca atare numai prin Ea ne este asigurată comuniunea noastră eternă cu viaţa infinită a lui Dumnezeu şi comuniunea neconfundată între noi, părtaşi ai acestei infinităţi. Prin aceasta Ea ne asigură persistenţa şi desăvârşirea noastră ca persoane în veci. Fiindu-ne în acelaşi timp revelată şi mai presus de orice înţelegere, ea constituie baza, rezerva infinită, puterea şi modelul pentru comuniunea noastră progresivă eternă, dar în acelaşi timp ne îndeamnă la o continuă gândire şi creştere spirituală, ajutându-ne să depăşim continuu orice treaptă atinsă a comuniunii noastre personale, cu Dumnezeu şi între noi, şi să facem eforturi pentru o înţelegere tot mai aprofundată a misterului comuniunii supreme. De aceea Dionisie Areopagitul afirmă, tot aşa de puternic, certitudinea deosebirii ireductibile a celor trei Persoane divine din unitatea fiinţei, cât şi caracterul acesteia, de mister inaccesibil înţelegerii noastre.

„Cele comune ale întregii dumnezeiri sunt, cum am arătat… suprabunătatea, supraesenţa, supraviaţa, supraînţelepciunea şi toate ale negaţiei prin depăşire. Iar cele ce sunt total distincte: numele şi calitatea mai presus de esenţă ale Tatălui, ale Fiului şi ale Sfântului Duh, care nu admit nicio schimbare între ele şi nici o confuzie”. (De divinis nominibus, cap. II şi III, P. G., cit., col. 1040 C).

| extras din cartea Sfânta Treime între dogmă, model de viaţă şi actualitate, Iași 2011

Acest articol a fost publicat în Pentru Mantuire și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la Pr. prof. Mihai Valică: Chipul Sfintei Treimi, originea iubirii noastre

  1. Pingback: SFANTA TREIME « Saccsiv's Weblog

  2. ALEXANDRU CRISTEL zice:

    nadejdea credinta si dragostea daca putem sa le tinem vom reusi mai ales in vremurile acestea de mare restriste siplacere haotica a crestinilor n ea legat satana cu mari si multe pofte dar sa mergem regulat la biserica si mai ales sa ne spovedim curat si des domnul iisus hristos ne va ajuta va rog sa ma iertati pe mine cel spurcat de pacate

Spuneţi-vă părerea, respectând conţinutul articolului! (Mesajele ce nu corespund vor fi şterse!)

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s