Cele mai bune argumente teologice în vederea apărării icoanelor

Sfinţii: Ioan Damaschinul (650-730), Teodor Studitul (751-826) şi patriarhul Nichifor (750-828) sunt făuritorii acestor argumente. Argumentarea lor poate fi rezumată foarte pe scurt în felul următor:

—Prin Întrupare, Hristos pune capăt legii mozaice şi interzicerii de către aceasta a oricărei reprezentări. Vechiul Testament cedează locul Noului Testament, care ne descoperă o adevărată cunoaştere a lui Dumnezeu eliberatoare de idolatria inevitabilă mai înainte.Cuvântului, singurul cunoscut în Vechiul Testament, îi succede, prin întrupare, vederea.

Fiul este chipul Tatălui, după cum afirmă acest lucru Iisus însuşi: „Cel ce M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl”(In. 14, 9); temă dezvoltată adesea în Evanghelia după Sfântul Ioan, reluată de Sfântul Pavel care vede în Hristos „Chipul Dumnezeului nevăzut”(Col. 1, 15), izvor al creaţiei şi al restaurării ei într-o lume nouă. Chip (după asemănarea) Tatălui celui nevăzut, E1 participă astfel la natura Sa dumnezeiască, după cum s-a învăţat la Sinodul I ecumenic de la Niceea din 325. Dar numai Duhul Sfânt face posibilă înţelegerea acestui chip al Dumnezeului Cel nevăzut. Majoritatea zdrobitoare a contemporanilor lui Hristos nu au fost ei, oare, orbiţi, inapţi să înţeleagă mai mult despre Hristos, decât că El e fiul teslarului Iosif? Mai mult, „din moment ce Hristos s-a născut dintr-o Mamă care putea fi descrisă, natural că El va avea un chip care va corespunde chipului Mamei Sale. Si, dacă El nu ar putea să fie reprezentat prin artă, aceasta ar însemna că El s-a născut numai din Tatăl şi nu s-a făcut om (Teodor Studitul, A treia respingere, cap. 11, p. G. 99, 417C).

— În Învierea prefigurată de Schimbarea la faţă de pe muntele Tabor este reprezentat Hristos şi tainele mântuirii. Întruparea Fiului Iui Dumnezeu justifică şi postulează icoana fiindcă, prin ea, Dumnezeu pătrunde materia pe care El o renaşte luând trup, care devine, la rândul lui teofor (purtător de Dumnezeu).

Eu nu cinstesc materia, spunea Sfântul Ioan Damaschinul, ci pe Creatorul materiei care s-a făcut materie pentru mine şi care a binevoit să locuiască în materie şi să realizeze mântuirea prin intermediul materiei.

Să nu uităm că omul, duh întrupat, se înalţă spre lumea duhovnicească pornind de la ceea ce este trupesc!

— Calcedonul vorbeşte, desigur, de două naturi distincte („Dumnezeu adevărat şi om adevărat”), dar iconoclaştii uită acest lucru. Există, de fapt, unire ipostatică, adică natura umană este asumată de Persoana dumnezeiască a Fiului lui Dumnezeu. În icoana lui Hristos nu este reprezentată nici dumnezeirea Sa, nici natura Sa, ci Persoana Sa în care sunt unite natura dumnezeiască şi cea omenească. Altfel spus, icoana arată persoana Cuvântului cel veşnic făcut om şi nu natura Sa umană separată de dumnezeire.

— Logic vorbind, icoana Iui Hristos, participă la persoana lui Hristos, în calitatea ei de reprezentarea lui Hristos. Chipul cuprinde un fel de prezenţă a fiinţei reprezentate şi poate deveni astfel obiectul unei cinstiri din partea credincioşilor. Trebuie reţinut faptul că nu este cinstit semnificantul în calitate de materie, ci semnificatul reprezentat.

Legătura dintre icoană şi prototipul său nu este, aşadar, deloc tributară identităţii lor. Această legătură decurge mai degrabă din reprezentarea persoanei, al cărei nume este, de altfel, înscris pe icoană, aşa încât „cinstea acordată icoanei merge la modelul ei”.

Comparată cu icoana Mântuitorului, Evanghelia este o icoană verbală. Teodor Studitul răspunde în felul următor iconoclaştilor, care la începutul creştinismului nu vedeau în această icoană nici o justificare:

Hristos nu a poruncit nicăieri să scriem nici măcar cel mai neînsemnat cuvânt. Şi totuşi, chipul Său a fost conturat de Apostolii Săi şi păstrat până astăzi. Or, ceea ce este reprezentat pe de o parte cu cerneală şi pe hârtie, este reprezentat în icoană prin diverse culori sau printr-un alt material. (Prima respingere, cap. X, P.G. 99, 340 D)

Este semnificativ, scrie L. Uspenski, că lupta pentru reprezentare se situează în istoria Bisericii la limita dintre cele două perioade care au formulat fiecare câte un aspect diferit al dogmei Întrupării.

De-a lungul primei perioade, fundamental hristologică, şi care este aceea a sinoadelor ecumenice, icoana „dă mărturie înainte de toate de realitatea întrupării”. A doua perioadă, pnevmatologică, întinzându-se între secolele al IX- lea şi al XVI-lea, răspunde unei nevoi capitale de definire „a Duhului Sfânt şi a lucrării Sale în om, adică a efectului întrupării”(Ibidem). Icoana devine, aşadar, o ilustrare a celebrei mărturii făcută de Sfântul Irineu, transmisă de-a lungul secolelor, după care „Dumnezeu s-a făcut Om, ca omul să poată deveni Dumnezeu”. Reprezentarea omului transfigurat nu face altceva decât să sublinieze lucrarea Duhului Sfânt.

Să lăsăm ultimul cuvânt Sfântului Ioan Damaschinul:

Dacă tu ai înţeles că Cel Netrupesc s-a făcut om pentru tine, atunci, evident că poţi să reprezinţi chipul Său omenesc, Fiindcă Cel Nevăzut s-a făcut vizibil luând trup omenesc poţi să înfăţişezi chipul Celui pe care L-am văzut. Pentru că Cel care nu are nici trup, nici formă, nici cantitate, nici calitate, care depăşeşte orice mărime din cauza desăvârşirii naturii Sale, Cel care având natură dumnezeiască, a luat condiţia robului, şi-a restrâns cantitatea şi calitatea s-a îmbrăcat cu trăsături omeneşti, sapă în lemn şi prezintă spre contemplare pe Cel Care a voit să se facă vizibil. (P.G. 94, col. 1239)

extras din Michel Quenot – Icoana fereastra spre absolut, 
Editura Enciclopedică, București, 1993