Părintele Sofian Boghiu: Rugul Aprins şi Temniţa. Pătimirea Bisericii Române în închisorile comuniste

NOTĂ: Într’un număr mai vechi al revistei ”Vestitorul Ortodoxiei” am dat peste un scurt articol al Părintelui Arhimandrit SOFIAN BOGHIU de la Mănăstirea Antim, Bucuresti privitor la anii săi de închisoare în timpul regimului comunist, împreună cu alti membri ai miscării ”Rugul Aprins” de la Antim. Mărturisirea Părintelui este intitulată ”Rugul Aprins si Temnita.” Părintelui Sofian nu-i place să scrie, mai ales când e vorba de sfintia sa. În el se află însă un univers duhovnicesc pe care-l dezvăluie uneori în parte cu nespusă sfială si smerenie. E regretabil si mare pierdere pentru Patericul românesc, faptul că niciun ucenic sau prieten nu i-a cerut o serie de convorbiri duhovnicesti, din care s-ar cunoaste mai bine viata acestui om al lui Dumnezeu, oamenii pe care i-a cunoscut si mai ales învătăturile ce ni le-ar putea lăsa..

D.C.

Pentru mănăstirea Antim, anii foametei 1945-1948, care au năvălit peste noi, împreună cu sfârsitul războiului al doilea mondial si ocuparea noastră de către comunism, au fost ani foarte grei, nu numai pentru noi, ci pentru toată Ţara Românească. De atunci au început necazurile, care au durat până la Revolutia din luna Decembrie 1989.

În acesti ani grei, în obstea de la Mănăstirea Antim, în număr de circa 40 călugări si frati, din care, o parte, studenti la diferite facultăti din Bucuresti, iar altă parte, lucrători la Atelierele de obiecte bisericesti, cu sediul în această mănăstire, noi cei de aici, am avut parte si de câteva mângâieri si anume: în această perioadă s-au refăcut cele două turle mari de la biserica mare a mănăstirii, înlocuindu-se cele vechi, din paiantă, cu cele actuale, din beton armat si cărămidă aparentă si s-a spălat si restaurat pictura interioară a bisericii. Acestea pe plan material. Pe plan duhovnicesc, erau slujbele zilnice de la biserica în restaurare, si umila noastră procupare de atunci: Rugăciunea lui Iisus, în cadrul căreia a apărut Rugul aprins, expresie biblică, din Exod, cap. 3, vers. 2-5.

Rugul aprins, care ardea si nu se mistuia, este simbolul Rugăciunii neîncetate, deci Rugăciunea lui Iisus. Această interpretare, apartine părintelui iroschimonah Daniil Teodorescu, initiatorul Rugului aprins, care a murit în închisoarea de la Aiud.

În anii 1945-1948, în sala bibliotecii mănăstirii Antim, s-au tinut o serie de conferinte, legate de acest subiect.

Între conferentiari se numărau mai multe personalităti proeminente din viata cultural-religioasă de atunci, între care: părintele ieroschimonah Daniil, citat mai sus, părintele arhimandrit Benedict Ghius, părintele arhim. Vasile Vasilachi, staretul de atunci al mănăstirii Antim, părintele prof. univ. Dumitru Stăniloae, prof. univ. Alexandru Elian, prof. univ. Alexandru Mironescu, scriitorul Paul Sterian, scriitorul Ion Marin Sadoveanu, poetul Vasile Voiculescu, etc.

Conferintele aveau un caracter teologic, cu referire la rugăciune în general, la reporturile omului cu Dumnezeu, privite istoric, la Rugăciunea lui Iisus si practicarea acestei rugăciuni, de asemenea privită istoric, începând din epoca apostolică, trecând pe la părintii pustiei, părintii filocalici, isihasmul românesc din mănăstiri, schituri si sihăstrii, începând din secolul al XIV-lea, isihasmul si mănăstirile din epoca sfântului Nicodim cel Sfintit de la Tismana, staretul Vasile de la Poiana Mărului, Sf. Paisie Velcicovschi, paisianismul, staretul Gheorghe de la Cernica si practica Rugăciunii lui Iisus în mănăstirile noastre, Rugăciunea lui Iisus în lumea civilă, etc.

Conferintele se tineau în sala bibliotecii mănăstirii Antim, în prezenta multor credinciosi, între care multi studenti de la diferite facultăti. După conferintă, era obiceiul ca oricine din sală să pună întrebări în legătură cu subiectul prezentat. Răspundea conferentiarul sau altii, bine informati din sală. Sub forma aceasta se fixa, în mintea auditorilor, subiectul conferintei.

Paralel cu aceste conferinte, în zilele săptămânii, după slujbele de seară, se explicau pe larg cele sapte laude ale Bisericii, cu accentul pe vecernie si utrenie si tălmăcirea psalmilor. Un accent deosebit se punea pe explicarea Sfintei Liturghii. Astfel, în fiecare zi din săptămână, de pildă lunea, era prezentă Sfânta Liturghie cu simbolismul ei traditional, martea, din punct de vedere muzical, miercurea, viziunea iconografică a Liturghiei, joia, prezentarea mistică a Liturghiei etc.

Cu toată schela care era în biserică si în exterior, pentru constructia actualelor turle, cu tot ateismul si dusmănia care se propaga în Capitală si în tară, verbal si în presă, cu toată sărăcia si foamea care se întindea pe toate plaiurile tării, totusi biserica era plină de închinători si ascultători, care primeau cu întelegere si evlavie, tălmăcirile care se făceau pentru slujbele amintite mai sus.

În această vreme, mai precis în toamna anului 1945, a apărut ca musafir la mănăstirea Antim preotul celibatar Ioan Kulighin. Era duhovnicul mitropolitului Nicolae al Rostovului, refugiat din Rusia, cu armatele germane în retragere si găzduit la mănăstirea Cernica, cu binecuvântarea patriarhului de atunci, Nicodim.

Părintele Ioan, în vârstă de circa 60 de ani pe atunci, aflând de mănăstirea Antim venea în fiecare sâmbătă pe la noi, slujea cu noi Sf. Liturghie din duminici, lua masa cu noi, iar după vecernia de după amiază, lua si el parte la întrunirea din sala bibliotecii. Avea ca tălmaci din rusă în română pe un tânăr basarabean, Leonte, care cunostea bine si româna si rusa, si cu ajutorul lui întelegeam bine cele ce ne spunea părintele Ioan.

În aparentă un om obisnuit, blond, cu ochii albastri, cu barba mică si rară, acest preot, duhovnicul mitropolitului Nicolae al Rostovului, era un rugător autentic al Rugăciunii lui Iisus si un foarte bun cunoscător al Sfintilor Părinti, un fel de părinte Cleopa de la noi. Rugăciunea lui Iisus o deprinsese la mănăstirea Optina, din nordul Moscovei, la începutul Revolutiei din 1917, după ce bătrânii de la Optina au fost lichidati, tineretul, între care si fratele Ioan de atunci, au fost arestati si dusi pe la munci socialiste fortate, iar mai târziu întemnitati. Povestea frumos si impresionant o multime de întâmplări din viata lui si din viata compatriotilor săi.

Ceea ce era foarte important pentru noi, erau mărturisirile personale, în legătură cu Rugăciunea lui Iisus, pe care o rostea cu adevărat, neîncetat. De multi ani, la el chemarea Numelui Domnului coborâse din minte în inimă, si se ruga si când vorbea si când slujea, când mânca si când mergea. Rugăciunea pentru el era ca si respiratia. Si în somn se ruga. O stiu de la el, pentru că ori de câte ori venea la mănăstirea Antim, îl găzduiam în chilie la mine, si-mi spunea multe. De la el am aflat multe cunostinte despre isihasmul din Rusia, unde era practicat nu numai în mănăstiri ci si în viata multor credinciosi, asemenea pelerinului rus, lucrare, pe care părintele Ioan o cunostea bine.

În Ianuarie 1947 a fost arestat de la mănăstirea Cernica, împreună cu ucenicul său, fratele Leonte. Părintele Ioan a fost condamnat la muncă silnică pe viată, si întemnitat la Odesa, iar fratele Leonte, deportat în Siberia, de unde ne-a trimis o carte postală, care încheia cu Rugăciunea lui Iisus.

Convorbirile din cadrul Rugului aprins au continuat până pe la jumătatea anului 1948, apoi cu ordin de sus, au încetat pentru mai multi ani. O bună parte din personalul slujitor de la mănăstirea Antim a fost repartizat în altă parte, mai ales la Seminarul Teologic de la mănăstirea Neamtu, încât s-a potolit, în mare măsură, tot entuziasmul activ, în numele Rugului aprins.

Între timp, primeam stiri triste, despre suferintele detinutilor de la Canalul Dunăre-Marea Neagră si despre atrocitătile tineretului studentesc întemnitat la Pitesti.

N’a trecut prea mult, până în Iunie 1958, când am fost arestati si noi, care activasem în cadrul Rugului aprins. Mă aflam atunci la mănăstirea Ghighiu, de lângă Ploiesti, pe schelă, cu un grup de ucenici călugări si frati, pictând, în frescă, biserica din cimitirul mănăstirii. Am fost arestat împreună cu părintele Felix Dubneac, membru si el al Rugului aprins.

Ancheta a durat câteva luni. Abia la procesul de la Tribunalul Militar am aflat că eram 16 detinuti, făcând parte din ”organizatia Rugului aprins.”

Între noi si cu noi, era părintele ieroschimonah Daniil Teodorescu, fostul Sandu Tudor, initiatorul asa zisei ”Organizatii,” părintele arhimandrit Benedict Ghius, părintele prof. univ. Dumitru Stăniloae, părintele Arsenie Papacioc, părintele Roman Braga, prof. univ. Alexandru Mironescu si fiul său Serban, student la litere, doctorul si poetul Vasile Voiculescu, doctorul Gheorghe Dabija. Restul, studenti la diferite facultăti din Capitală, arhimandritii si fratii Vasile si Haralambie Vasilachi, au fost cu alt grup, întemnitati la Gherla.

După procesul de la Tribunalul Militar, ne-am mai întâlnit la Jilava, închisoarea de triaj, cu zidurile vopsite cu păcură, iar de acolo la închisoarea de la Aiud.

Din literatura publicată după Revolutia din 1989, asupra vietii din închisorile comuniste, cititorii au aflat multe din suferintele celor întemnitati. Dar una este să citesti despre suferintă si alta este s’o trăiesti.

Astfel, lipsa totală de libertate, zăvorât pe dinafară de paznic, într’o celulă mică cu mai multi, între care bătrâni si bolnavi, cu paturi suprapuse, cu tineta deschisă, în care fiecare îsi făcea necesitătile mari si mici, cu aerul infect, cu miros de closet, cu becul aprins zi si noapte si mereu supravegheat prin vizetă, ca nu cumva să surprindă pe cineva făcând ceva. N’aveai voie să lucrezi nimic. Dar ce puteau să lucreze? Se ciocănea în perete cu aflabetul Morse, ca să afle câte o stire sosită din afară, de la cei de curând intrati în penitenciar. Altii, dau pe talpa bocancului cu spumă de săpun, apoi, cu un betisor scriau câte un text: o rugăciune ori un cuvânt din Biblie. Fără cărti, fără ziare si fără hârtie de scris, totusi, cu ajutorul aflabetului ”Morse” si scrisul pe talpa bocancului, unii învătau pe de rost, cuvânt cu cuvânt, Sf. Evanghelie de la Matei ori de la Ioan, ori câte o epistolă, mai ales epistola Sfântului Iacob.

Mâncarea, putină, slabă si mizerabilă, lipsa de aer, nemiscare, făcuse din bietii detinuti niste fiinte albe-albăstrui, ca niste stafii, slăbiti pe dinafară dar tari pe dinlăuntru, cu nădejdea că nu vom muri în această necropolă a Aiudului, unde, totusi, multi si-au încheiat viata aceasta pământească, între care si părintele Daniil, initiatorul Rugului aprins, care de multe ori a fost pus în lanturi, în cei 25 ani de temnită grea.

După 4 ani de viată de celulă, într’o bună zi, culesi de prin celule, s-a umplut cu noi o dubă mare si încuiati pe dinafară, am fost transportati la colonia Salcia din Băltile Brăilei. S-au mai încărcat si alte dube. Am ajuns la Salcia în plină câmpie. O baracă lungă, cu paturi suprapuse, într’o curte largă, înconjurată cu gard de sârmă ghimpată, străjuită pe la colturi de soldati înarmati.

Eram multi. Mai târziu am aflat că eram o mie de detinuti. Dintre noi, o sută eram preoti. Ne-am instalat fiecare pe la paturile noastre. Din Rugul aprins era părintele Benedict Ghius, părintele Roman Braga si eu, care scriu acestea. Ceilalti vinovati erau dusi prin alte colonii, la muncile de primăvară.

A doua zi, dimineata, încolonati câte cinci, cu sapele în spate, ne-au scos la prăsit porumbul, într’un mare lan de porumb, păziti de militieni. Slăbiti cum eram, abia miscam sapa. Când eram la celulă, n’aveam voie să lucrăm nimic. Aici, muncă fortată. N’aveam voie să ne mai odihnim, sprijinindu-ne în sapă, ca de obicei. Trebuia să prăsim mereu. N’aveam voie să rămânem în urmă, chiar dacă nu ne mai ajutau puterile sau neputintele. Militienii, în jurul nostru, ca niste fosti vătafi boieresti, aveau această grijă, să lucrăm în silă.

La prânz, masa, mai bună si mai îndestulătoare decât la celulă. După o oră, în care intra masa si putina odihnă, iarăsi la sapă. Seara, încolonati câte cinci, făceam calea’ntoarsă, la dormitor.

În baraca lungă si largă, cu paturi suprapuse, pentru o mie de oameni, cu tinete deschise, în timpul noptii aerul devenea greu de respirat. Aveam bucuria că în ziua următoare, la muncă, vom respira din nou aer curat.

Asa ne treceau zilele săptămânii.

Duminica nu lucram, era zi de odihnă. Sub aceiasi pază a soldatilor înarmati, de la cele 4 colturi ale curtii cu gard ghimpat, detinutii, umpleau curtea cu grupuri de câte 5-6-10 persoane. Între ei era de obicei câte un preot. Se rugau. Se tineau un fel de predici ori cuvinte de folos si de îmbărbătare. Aceste grupuri erau ca niste mici bisericute, cu preoti si enoriasi.

Între timp aveau loc faimoasele perchezitii. O droaie de militieni, goleau dormitorul, si în timp ce toti detinutii erau scosi afară, în curte, erau controlate toate paturile, saltelele si micile boccele ale detinutilor. De obicei nu găseau nimic interzis, totusi detinutii intrau în panică.

Am lucrat, pe rând, la toate muncile agricole si la reparatia digului din apropiere. Acelasi regim de muncă fortată. Mereu sub ochii temnicerilor, cu libertatea ciuntită.

De la o vreme, au început să apară si anumite cărti si ziare, în colonie: în serile după ce veneam de la muncă si în răgazurile din duminici citeam. Citeam ce ne dădeau ei, nu ce ne-ar fi plăcut să citim. Dar citeam.

Trecuseră mai bine de 2 ani de când ne aflam, muncind si vară si iarnă în această câmpie fără dealuri, acoperite de bolta uriasă a cerului.

Aici, ca si în viata de celulă, afară de ochii necrutători ai temnicerilor, care ne urmăreau plini de dusmănie, ne veghea zi si noapte, Ochiul cel atoate văzător si inima plină de bunătate ale Părintelui ceresc. De la El ne venea răbdarea si pacea, care ne-a însotit de-a lungul celor mai bine de sase ani de închisoare. Plecam acasă, la mănăstire, Iulie 1964.

Arhim. Sofian Boghiu
Mănăstirea Antim Bucuresti
(Din ”Vestitorul Ortodoxiei”, Iunie 1996)

Acest articol a fost publicat în Pentru neam si tara și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

4 răspunsuri la Părintele Sofian Boghiu: Rugul Aprins şi Temniţa. Pătimirea Bisericii Române în închisorile comuniste

  1. valentin dorneanu zice:

    trebuie să mărturisesc aici că am rămas cu o tendință ciudată – aducând la un articol precedent la cunoștință că există argumente contra sfințeniei părintelui Arsenie Boca (pe care le-am aflat de la un părinte de la Sihăstria) aici am simțit impulsul neargumentat de a-l critica și pe pr. Sofian Boghiu.
    Asta cred că nu poate fi bine.
    Rugați-vă și pentru mine. Doamne Ajută!

  2. Dinu zice:

    Rugaciunea inimi nu are nici o valoare fara starea de smerenie care inlocuieste viclenia inimi noastre , inima omului este atat de schimbatoare incat atinge cea mai cruda viclenie. Doamne Iisus Hristoase milueste/ma pe mine pacatosul.

  3. Ion zice:

    @ valentin dorneanu : ganduri eretice am avut si eu in trecut si au disparut , odata cu marturisirea lor in taina spovedaniei, prin mijlocirea parintelui duhovnic. Asadar, „medicamentul” cel mai sigur intr-o astfel de situatie este marturisirea (in taina spovedaniei) catre parintele duhovnic, insotita de cainta sincera si de hotararea de a nu repeta acest pacat.

    @ CRENGUTA : multe aberatii ai spus (vezi mai sus) :
    a) nu este crestineste sa blestemi, ci sa te rogi pt. indreptarea celui care pacatuieste. Asadar, cum indraznesti sa-i blestemi pe preotii ortodocsi ? Si de unde stii tu la ce se gandeste preotul cand savarseste Sfanta Liturghie ?
    b) vad ca incepi sa dai lectii sfintilor si marilor duhovnici ai Ortodoxiei care recomanda rugaciunea inimii. Indraznesti sa MINTI lasand sa se inteleaga ca parintele Arsenie Boca ar fi avut ceva impotriva acestei rugaciuni, cand sunt declaratii ale celor care l-au cunoscut personal (declaratii numeroase, nu una sau doua) cum ca recomanda celor pe care ii spovedea sa spuna doar 2 rugaciuni :Tatal Nostru si rugaciunea inimii;
    c) de ce recomanzi o rugaciune papistasa catre Maica Domnului ? Ortodoxia are multe rugaciuni frumoase catre Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu : axionul, tropare de o frumusete inegalabila, acatiste si doua paraclise – de ce, asadar, o rugaciune papistasa ?
    d) la care Avva Nicodim te referi ? Citeste biblia si vei vedea ca in zilele din urma vor veni Ilie si Enoh, nu Avva X sau Y. Sau faci parte din vreo secta ?
    e) sanatatea nu e totul – decat sanatos si mergand pe calea pierzarii, mai bine bolnav dar mergand pe calea mantuirii.
    De fapt, „Crenguta”, toate lucrurile astea ti le inoculeaza in minte vrajmasul diavol. Daca esti ortodoxa atunci spovedeste-te si gaseste-ti un duhovnic, participa in fiecare duminica la Sfanta Liturghie (ortodoxa), roaga-te zilnic, posteste si vei vedea ca te vei apropia de Dumnezeu si toate cele pe care le sustii mai sus (si altele asemenea) se vor indeparta de la tine. Iar daca nu esti ortodoxa, te sfatuiesc sa te informezi despre aceasta religie si, daca il vei cauta sincer pe Dumnezeu, te va lumina si vei deveni ortodoxa. Adevarul intreg, absolut, se afla doar in Ortodoxie care este sigura religie mantuitoare ! Dumnezeu sa te lumineze, sa te aiba in paza si sa te mantuiasca !

  4. Pingback: ARTICOLE BLOGURI ORTODOXE (26.02.2012) « Saccsiv's Weblog

Spuneţi-vă părerea, respectând conţinutul articolului! (Mesajele ce nu corespund vor fi şterse!)

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s