Lecturi filocalice la vreme de post: Sf. Ioan Scararul – Despre pantecele atotlaudat si tiran

1) Avand sa vorbim despre pantece, ne-am hotarat sa vorbim intelepteste (sa filozofam) impotriva noastra ca in toate celelalte[1]. Caci m-as minuna sa se poata elibera cineva de el, inainte de a se salaslui in mormant.

2) Lacomia stomacului este fatarnicia pantecelui. Saturat, striga ca e lipsit; si ghiftuit si plesnit de satul, tipa ca ii e foame. Lacomia pantecelui e bucatar iscusit, nascocind tot felul de mancari gustoase. Astupandu-se un canal, se deschide altul. Inchizandu-l pe acesta, se casca un altul. Lacomia pantecelui este o amagire a ochilor, care inghitind putine, doreste sa le inghita pe toate.

3) Saturarea de bucate este maica curviei[2], iar necajirea pantecelui e pricinuitoare de curatie. Cel ce mangaie pe leu il domesticeste adeseori, dar cel ce mangaie trupul il salbataceste si mai mult[3].

4) Se bucura iudeul de sambata si de sarbatoare si monahul lacom, de sambata si de Duminica. Se gan­deste cu mult timp inainte de Pasti si pregateste mancarurile cu zile inainte. Robul stomacului face planuri cu ce mancari va tine praznicul[4], pe cand robul lui Dumnezeu, cu ce daruri duhovnicesti se va imbogati. Sosind un strain, lacomul se porneste spre agapa din lacomia pantecelui si dezlegarea pentru sine o soco­teste drept mangaierea fratelui[5]. Se gandeste sa dez­lege la vin pentru venirea unor oaspeti si, socotind ca ascunde virtutea, se face robul patimii[6].

5) Slava desarta dusmaneste adeseori lacomia pan­tecelui si intre ele se isca o lupta pentru nenorocitul calugar, ca pentru un rob cumparat. Lacomia pante­celui se sileste sa-i slabeasca franele, dar slava desarta il sfatuieste sa duca virtutea la biruinta. Iar calugarul intelept fuge de amandoua, scuturandu-se la vreme po­trivita de una prin cealalta.

6) Cand trupul ne este in plina vigoare, sa tinem infranarea in toata vremea si in tot locul. Iar cand acesta se imblanzeste (ceea ce nu cred ca se intampla inainte de moarte), sa ascundem lucrarea noastra.

7) Am vazut preoti batrani batjocoriti de draci, dezlegand cu binecuvantare si pe tinerii nesupusi lor, la ospete, de vin si de celelalte[7]. De sunt marturisiti (ca buni), sa-i dezlegam cu masura. Dar de sunt nepasatori, sa nu ne ingrijim de binecuvantarea lor[8], si mai ales cand sunt razboiti de foc[9].

8) Urgisitul de Dumnezeu Evagrie a socotit ca este mai intelept decat cei intelepti si in rostire si in inte­legere. Dar a fost dat de gol, nenorocitul, aratandu-se mai fara de minte decat cei fara de minte, nu numai in multe altele, ci si in aceasta. Caci zice : cand sufletul pofteste mancarea felurita, sa se stramtoreze cu paine si apa. El a poruncit ceva asemanator celui ce ar spune copilului sa urce toata scara dintr-un singur pas[10].

Noi, respingand porunca lui, zicem: cand sufletul pofteste mancari felurite, cere ceva propriu firii. De aceea ne vom folosi de un mestesug impotriva acestei mult mestesugite patimi. Si daca nu ne aflam sub un razboi foarte greu, sau nu ne ameninta primejdia unor caderi, sa taiem intai mancarile care ingrasa, pe urma pe cele care ne aprind, apoi pe cele ce ne fac placere.

9) De e cu putinta, da pantecelui hrana care-l umple si e usor de mistuit, ca prin saturare sa saturam pofta lui, iar prin mistuirea grabnica sa ne izbavim de aprindere ca de un bici[11]. Sa cercetam si mancarurile care fac vanturi si vom afla ca ele misca si poftele.

10) Razi de dracul care te sfatuieste sa prelungesti cina. Caci sosind ceasul al noualea al zilei urmatoare, ai calcat invoiala celei dinainte.

11) Alta este infranarea potrivita celor nevinovati si alta, cea potrivita celor vinovati. Cei dintai au ca semn miscarea trupului, cei de al doilea, lupta pana la moarte si pana la sfarsit impotriva lui, cu neimpacare si fara indurare. Cei dintai voiesc sa pazeasca pururea linistea mintii; cei de al doilea, prin intristarea si topirea su­fleteasca voiesc sa castige indurarea lui Dumnezeu.

12) Celui desavarsit, negrija in toate ii este timp de veselie si de mangaiere ; iar celui ce se nevoieste, timpul de veselie ii este timpul de lucru[12]. Iar celui patimas, timpul de veselie ii este sarbatoarea sarbatorilor si praznicul praznicelor[13].

13) In inima lacomilor se misca visuri de mancaruri, iar in inima celor ce plang, visuri de judecata si de chinuri.

14) Stapaneste-ti pantecele pana nu te stapaneste el pe tine si atunci te vei infrana cu rusine. Cunosc ceea ce spun cei ce au cazut in groapa negraita. Dar famenii raman neispititi de aceasta (Mt. 19, 12)[14].

15) Sa facem mort pantecele cu gandul focului (ves­nic). Caci auzind unii de acesta, si-au facut moarte pana la capat madularele si au murit de o moarte in­doita[15]. Sa cautam si vom afla ca lacomia pricinuieste toate scufundarile noastre.

16) Mintea postitorului se roaga cu trezvie. Dar a celui neinfranat e plina de chipuri (idoli) necurate[16]. Saturarea pantecelui a uscat izvoarele. Dar uscandu-se el insusi, s-au nascut apele[17].

17) Cel ce-si ingrijeste stomacul sau si lupta sa bi­ruiasca duhul curviei este asemenea celui ce voieste sa stinga parjolul cu gaz. Cand pantecele e stramtorat, se smereste inima. Dar cand acesta e ingrijit, se fuduleste gandul.

18) Ia seama la tine pe la ceasul intai al zilei (ora 6 dimineata n. tr.), si pe la cel din mijloc si pe la cel din urma inainte de mancare, si vei afla din aceasta folosul postului. Dimineata gandul zburda si rataceste; cand vine ceasul al noualea (ora 15 n.tr.), se domoleste pu­tin, iar pe la apusul soarelui, se smereste cu totul.

19) Asupreste-ti pantecele si-ti vei inchide negresit si gura[18]. Caci limba prinde putere din multimea mancarurilor. Lupta-te cu ea si vegheaza asupra ei. Caci de te vei osteni putin, indata te va ajuta si Domnul. Burdufurile moi se vor umfla pentru a primi mai mult. Dar cele dispretuite nu vor primi atata.

20) Cel ce sileste stomacul (sa cuprinda mai mult) isi largeste matele. Iar cel ce lupta cu el le ingusteaza pe acelea. Iar acestea ingustandu-se, nu e nevoie de multe mancaruri. Si atunci vom ajunge postitori din fire.

21) De multe ori setea pune capat setei. Dar a curma foamea prin foame, e greu si cu neputinta. Cand te va birui stomacul, domoleste-l prin osteneli. Iar daca nici aceasta nu-i cu putinta, din pricina slabiciunii, lupta cu el prin priveghere.

22) Cand ti se ingreuiaza ochii, apuca-te de lucrul mainilor. Dar daca nu-ti vine somnul, nu te apuca de el. Caci nu e cu putinta sa-ti infatisezi mintea si lui Dumnezeu si amintirii, adica sa slujesti si lui Dum­nezeu si lucrului de mana.

23) Cunoaste ca de multe ori dracul se aseaza in stomac si nu lasa pe om sa se sature, chiar de ar manca tot Egiptul si ar bea Nilul intreg. Dupa mancare pleaca ticalosul si ni-l trimite pe cel al curviei, vestindu-i ce s-a intamplat: «Ia-l, ia-l, zice, turbura-l»[19]. Caci pantecele umplandu-se, nu va lupta mult. Si acela venind, zambeste. Si legandu-ne prin somn mainile si picioarele, face apoi toate cate voieste, pangareste sufletul si trupul prin intinaciuni, naluciri si curgeri. E lucru de mirare a vedea mintea netrupeasca intinata si intune­cata de trup; si iarasi a vedea pe cel nematerial, cu­ratit si subtiat prin lut.

24) Daca ai fagaduit lui Hristos sa calatoresti pe calea cea stramta si plina de necazuri, stramtoreaza-ti stomacul. Caci de-l ingrijesti si-l largesti pe acesta, ai calcat invoielile.

25) Gandeste-te si asculta pe Cel ce zice : «Lata si larga este calea pantecelui ce duce la pierzarea prin curvie; si multi sunt cei ce calatoresc pe ea. Si stramta e poarta si plina de necazuri calea postirii care duce la starea neprihanirii. Si putini sunt cei ce intra prin ea» (Mt.7, 13—14) [20].

26) Capetenia dracilor e Lucifer, care a cazut, iar stapanul patimilor e gatlejul pantecelui.

27) Sezand la masa cu bucate, adu-ti aminte de moarte si de judecata. De abia asa vei impiedeca putin patima. Band bautura nu inceta sa-ti aduci aminte de otetul si de fierea Stapanului. Si, negresit, sau te vei infrana, sau, suspinand, iti vei face cugetul mai smerit.

28) Nu te amagi: Nu te vei izbavi de faraon si nu vei vedea Pastile de sus, de nu vei manca neincetat ier­burile amare si azima, sila si greaua patimire a postu­lui. Iar azima e cugetul neumflat de mandrie.

29) Sa se lipeasca de rasuflarea ta cuvantul celui ce zice : «Cand ma turburau dracii, m-am imbracat in sac si am smerit cu post sufletul meu; si rugaciunea mea s-a lipit in sanul sufletului meu» (Ps. 34, 12).

30) Postul este o silire a firii[21] si o taiere imprejur a dulcetii gatlejului, curmarea aprinderii, alungarea gandurilor rele si eliberarea de visari[22], curatia rugaciunii, luminatorul sufletului, paza mintii, inmuierea invartosarii, usa strapungerii inimii, suspinul smerit, zdrobirea vesela, incetarea multei vorbiri, inceputul linistirii, strajerul ascultarii, usurarea somnului, sana­tatea trupului, pricinuitorul nepatimirii, iertarea pa­catelor, usa si desfatarea raiului[23].

31) Sa intrebam si pe aceasta, mai bine zis mai ina­inte de toti, pe aceasta intaistatatoare a relelor care ne razboiesc, usa patimilor, caderea lui Adam, pierzarea lui Esau, nimicirea izraelitilor, rusinea lui Noe, vanzatoarea Gomorei, rusinatoarea lui Lot, pe nimicitoarea fiilor lui Eli, pe calauzitoarea intinarilor : de unde se naste si care sunt nepotii ei, cine e cel ce o zdrobeste pe ea si cine cel ce o nimiceste cu desavarsire?

«Spune noua, o, tirana a tuturor muritorilor, care ai cumparat pe toti cu aurul nesaturarii: de unde ai castigat intrarea in noi? Si ce ai nascut dupa ce ai intrat ? Si care e iesirea ta din noi, sau izbavirea noastra de tine ?» Iar ea, plangandu-se de ocarari si fierband de manie si pornind in chip tiranic si salbatic impotriva noastra, ne raspunde : -«De ce ma improscati cu ocari, voi cei ce-mi sunteti supusi? Cum va sarguiti sa va des­partiti de mine? Ca si eu am fost legata de firea voas­tra. Usa mea e continutul bucatelor, pricina nesatu­rarii este obisnuinta, temeiul patimii mele este obiceiul vostru care mi-a luat inainte, nesimtirea sufletului si neaducerea aminte de moarte[24].

Si de ce cereti sa aflati de la mine numele nepotilor mei? Ii voi numara si se vor inmulti mai mult decat nisipul marii. Totusi ascultati pe cei intai nascuti ai mei si pe cei mai iubiti, ascultati cum se numesc; fiul meu cel intai nascut este slujitorul curviei; al doilea dupa el este cel al invartosarii inimii; al treilea e som­nul. Apoi din ei porneste o mare de ganduri; valuri de intinaciuni, adanc de necuratii nestiute si negraite[25].

Fiicele mele: lenea, vorba multa, indrazneala, nas­cocirea rasului, glumele, impotrivirea in cuvant, gru­mazul tapan, neauzirea, nesimtirea, robia, fala, cute­zanta, iubirea de podoabe, carora le urmeaza rugaciu­nea intinata si gandurile imprastiate, dar adeseori si nenorociri deznadajduite si neasteptate, carora le ur­meaza iarasi deznadejdea cea mai cumplita dintre toate.

Pe mine ma razboieste, dar nu ma biruieste amin­tirea pacatelor, ma dusmaneste gandul mortii. Dar ni­mic nu ma desfiinteaza cu totul din oameni. Cel ce a dobandit pe Mangaietorul se roaga Acestuia impotriva mea. Si Acesta, induplecat, nu ma lasa sa lucrez in chip rodnic. Iar cei ce nu L-au gustat pe Acela, cer sa se in­dulceasca numaidecat cu dulceata mea. Pe aceasta o biruieste barbatia. Si cel ce a biruit-o, e vadit ca se gra­beste spre nepatimire si spre neprihanirea cea mai deplina».

Cuvantul XIV – Despre pantecele atotlaudat si tiran, de Sf. Ioan Scararul din Filocalia, vol. 9

---

[1] «Nu atarna de noi ca sufletul sa ne fie atacat si tulburat de toate gandurile generale ale rautatii. Dar atarna de noi a se misca si a zabovi patima in noi. De aceea a spus sfantul ca va filozofa impotriva lui. Caci tine de noi sa nu ne lasam biruiti de vreuna din ele
[2] «Precum oaia nu se impreuna cu lupul pentru nasterea de prunci, asa nici durerea inimii cu saturarea, pentru odraslirea virtutilor».
[3] A lui Isaia: «Din patru lucruri se inmulteste curvia trupului: din somnul pe saturate, din mancarea pe saturate, din glume nesarate si din impodobirea trupului».
[4] «Nu cu bauturi de vin trebuie praznuite sarbatorile, ci cu innoirea mintii si cu curatia sufletului. Dar cel lacom de bucate si bautorul de vin mai mult manie pe intaistatatorul sarbatorii», sau pe Hristos, sau pe sfantul praznuit.
[5] «Se intampla uneori ca cel ce implineste porunca slujeste pa­timii si nimiceste fapta buna prin ganduri viclene». Alto .- «Dumnezeu ju­deca faptele dupa ganduri. Caci se zice : «Sa-ti dea Dumnezeu dupa inima ta» (Ps. 19, 5).
[6] «Se face bataia de joc a dracilor cel ce se ia dupa parerea sa si voieste sa legiuiasca de la sine impotriva celor poruncite»
[7] Nu au dreptul preotii batrani sa dezlege de la vin si de la alte mancari pe tinerii care nu sunt sub povatuirea lor. A lui Isaia: «Mangaierea ii vatama numai pe tineri, dar dezlegarea, si pe cei desavarsiti si batrani».
[8] A lui Marcu: «Sa-ti fie sila de tot cel ce se impotriveste impli­nirii poruncilor lui Dumnezeu; si nu e bine sa mananci cu el».
[9] Ed. 1970 : «Prin foc intelege aci fierbinteala trupeasca».
[10] Evagrie e calugarul origenist, condamnat de Sinodul V ecumenic. Ca si Origen socotea si el lumea ca pricinuita de o cadere a sufletelor din pliroma spiritelor, deci ca rea in esenta. Dupa ei trebuie sa facem deci totul ca sa iesim cat mai repede din lume. In acest scop, trebuie sa slabim trupul, nu pentru a-l face unealta docila a duhului, pentru a-l induhovnici, ci pentru a-l nimici.
[11] «Ia seama ce zice: de fierbinteala ne izbavim, ca de un bici, prin nesaturarea stomacului. Deci prin saturarea lui se produce fierbin­teala. Dar lipsa masurata face miscarile masurate. Iar nehranirea din mandrie produce si ea miscari si fierbinteli».
[12] «Cel desavarsit, pentru ca a invins patimile, se afla in toate fara griji, si nici in timpul veseliei nu se ingrijeste de ceva pentru vreo placere sau impatimire. Dar cel ce lupta cu patimile socoteste timpul de
mangaiere (de mancare) timp de lupta, pedepsind pofta si punandu-i aces­teia masuri si hotare. Iar cel patimas, poftind pururea placerile, folosindu-se de timpul de praznuire ca de un prilej oarecare, se preda intreg placerilor. Caci cere in fiecare ceas sa se bucure de acestea».
[13]«Patimasul se bucura in sarbatori si praznice. Cel ce se ne­voieste in timpul de lupta primeste cununi pe masura ostenelilor. Iar cel desavarsit s-a odihnit de acestea».
[14] «Famenii sant cei de care a zis Domnul ca s-au facut pe ei insisi fameni pentru imparatia lui Dumnezeu (Mt. 19, 12), deci se infraneaza in chip atotcuprinzator. Caci ceilalti nu se deosebesc intre ei, cazand in ace­leasi patimi».
[15] O moarte este cea a infranarii la culme, iar alta este moartea cu trupul de la sfarsitul vietii pamantesti.
[16] «Mintea celui infranat e templul Duhului Sfant. Dar a celui lacom e locasul corbilor». Mintea celui infranat e biserica Duhului Sfant, pentru ca nemaialipindu-se de cele care o ingusteaza, sau o fac sa nu se mai contemple in indefinitul ei, poate vedea prin acest indefinit nesfarsirea
dumnezeiasca. Dar a celui lacom e locasul corbilor, caci ea a murit siesi, adica nu se mai vede pe sine; omul a devenit numai trup ce se descom­pune, cu lumina vesnic stinsa. Iar corbii umbla pe unde sant cadavre. Mintea aceasta nu mai vede decat chipurile ingustate ale lucrurilor care pier, adica idoli.
[17] «Cand se umezeste stomacul prin saturare, se usuca lacrimile. Dar cand se usuca pantecele prin infranare se ivesc si cresc apele lacri­milor».
[18] «Angrijeste-te cu buna stiinta si staruieste cu osteneala in aceasta, ca prin asupririle stomacului, sa se inchida gura, ca sa nu mai sara gura si sa se deprinda cu vorbaria».
[19] «Drac pe drac nu se scoate. Dar cel al lacomiei pantecelui tri­mite dupa cel al curviei; cel al slavei desarte, dupa cel al mandriei; cel al iutimii, dupa cel al tinerii minte a raului; cel al desfranarii, dupa cel al deznadejdii. Si simplu graind cei urmatori, dupa cei dinainte».
[20] «Roaga-te sa fii dintre cei putini. Ca rar e binele. De aceea putini sant si cei ce intra. Nu socoti ca toti cei din chilie se vor mantui, buni si rai. Caci nu e asa. Ca multi intra la viata virtuoasa, dar putini o primesc».
[21] E o silire a firii celei cazute intr-o vietuire robita prea tare si prea multor trebuinte materiale. Dar prin aceasta firea e ridicata la trairea fireasca in plinatatea puterilor spirituale pe care le primeste din Dum­nezeu, prin care dulceata si trebuinta celor materiale e coplesita.
[22] De visarile care ne coboara in placeri trupesti inferioare.
[23] «De-ti vei stapani stomacul, te vei salaslui in rai. Iar de nu, te-ai facut mancare mortii». De vei intari duhul din tine prin stapanire asupra stomacului, vei intra prin el in comunicare vie cu Dumnezeu si te vei salaslui in ambianta iubirii si puterii Lui, care te va tine, prin dialogul
dintre tine si El, vesnic viu si fericit. Altfel vei fi stapanit vesnic de un trup biruit de patimi si lipsit de lumina duhului umplut de Dumnezeu, sau in comunicare dialogica cu Dumnezeu.
[24] «Cel ce hraneste in sine obisnuinta, e ca omul care hraneste focul. Caci masura puterii amandurora sta in materie». Cel ce hraneste obisnuinta lacomiei pantecelui, hraneste focul care consuma si omoara duhul, care e libertate si viata fara de sfarsit in comunicare cu Dumnezeu. Acela se face robul repetitiei nelibere al unor legi inferioare care-l stapanesc, si deci, al mortii duhului, care prin libertate e mereu nou si deci are si pu­tere si motiv sa fie vesnic viu. Chiar prin modul nasterii sale, obisnuinta arata ca e puterea repetitiei nelibere care omoara duhul. «Obisnuinta de va cere odata si cererea ei va fi respinsa, a doua oara o vei afla mai slaba. Dar de-si va implini cererea ei odata, a doua oara o vei afla mai puternica impotriva ta. In tot lucrul sa ramana in tine aceasta cunostinta. Caci e mai bun ajutorul ce-l ai pazindu-te, decat ajutorul din lucruri».
[25] «Precum marea tulburata ridica valuri, iar acestea scufunda vasul, asa furtuna gandurilor ridicand intinaciuni, scufunda sufletul si-l tri­mite in adancul pierzaniei». In patimile nascute de lacomia pantecelui, sau in oricare altele, apar succesiv nenumarate ganduri murdare care scufunda sufletul in ele, incat nu se mai vede. Cel zbuciumat de ele nu mai stie de sinea sa propriu zisa, de valoarea ei, de deschiderea ei responsabila spre infinitul dumnezeiesc si spre vesnicie. El nu mai traieste anticipat viata adanca a dialogului cu Dumnezeu si largimea ei in infinitul Lui, ci spas­modic, ingust si altfel in chip trecator in fiecare gand.